Pași pe pământ apostolic sau treptele către Cer...

Există locuri pe care pământul nu le îngăduie străbătute în grabă, întrucât sub fiecare brazdă se odihnește o mărturie, iar în fiecare piatră stăruie întipărită o rugăciune. Dobrogea este un asemenea ținut: o carte deschisă între Dunăre și Mare, peste care au trecut apostoli, martiri, ierarhi, sihaștri și nenumărate generații de credincioși. Aici, istoria nu s‑a scris numai cu cerneală, ci și cu sânge mucenicesc, cu lacrimi, cu privegheri și cu nădejdi multe.

Cine ajunge în ținutul Isaccei și al Niculițelului pășește pe un pământ pe care tradiția Bisericii îl leagă de propovăduirea Sfântului Apostol Andrei. Dealurile, viile, pădurile de tei și apele Dunării păstrează amintirea începuturilor creștine ale Sciției Mici. La Noviodunum - străvechea cetate de la Isaccea de astăzi -, Evanghelia nu a fost numai auzită și primită, ci și pecetluită prin jertfa unor mărturisitori ai lui Hristos.

Într‑unul dintre ultimele valuri de prigoană din veacurile al III‑lea și al IV‑lea au primit cununa muceniciei Sfinții Zotic, Atal, Camasie și Filip. Data exactă a pătimirii lor rămâne învăluită în taina vremurilor, fiind așezată de cercetători fie în vremea împăratului Dioclețian, fie în timpul lui Liciniu, iar de alții chiar în perioada lui Iulian Apostatul. Martirologiile vechi îi pomenesc la 4 iunie, împreună cu alți mărturisitori care au pătimit în cetatea Noviodunum.

După pătimirile lor, creștinii acelor vremuri zbuciumate le‑au ridicat trupurile cu evlavie și, înfruntând primejdia, le‑au purtat până la Niculițel. Nu le‑au așezat într‑un mormânt oarecare, ci într‑un martirion, o criptă zidită pentru păstrarea și cinstirea moaștelor lor. Era felul prin care Biserica mărturisea că moartea mucenicilor nu este sfârșit, ci naștere în Împărăția lui Dumnezeu.

Cripta, zidită din cărămidă și acoperită cu o boltă hemisferică, a fost construită pe două niveluri. În încăperea de sus, moaștele celor patru martiri au fost așezate într‑o raclă comună, realizată din lemn. Pe pereții încă umezi ai criptei, creștinii au scrijelit în limba greacă mărturisirea care avea să străbată veacurile: „Martirii lui Hristos”, iar alături numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos”.

Sub această criptă au fost descoperite osemintele altor doi mucenici, ale căror nume au rămas necunoscute. Este posibil că ei să fi pătimit în timpul unei prigoane mai vechi și să fi fost reașezați acolo atunci când s‑a construit cripta monumentală. O lespede de calcar care despărțea cele două niveluri poartă o inscripție de o tulburătoare frumusețe: „Aici și acolo se află sângele martirilor”. Câteva cuvinte care cuprind întreaga teologie a jertfei: sângele vărsat pentru Hristos nu se pierde în pământ, ci devine sămânță de credință și izvor de sfințenie.

Spre sfârșitul veacului al IV‑lea, deasupra criptei a fost ridicată o bazilică încăpătoare, cu trei nave și absidă semicirculară. La începutul veacului al V‑lea, în vremea împăratului Teodosie al II‑lea, lăcașul a fost mărit și înnoit. Altarul se afla chiar deasupra mormântului martirilor, pentru ca Sfânta Liturghie să fie săvârșită pe jertfa celor care Îl mărturisiseră pe Hristos până la sânge. Astfel, încă din primele veacuri, mormântul mucenicilor devenea prestol, iar moartea lor se preschimba în cântare pascală.

Au venit apoi războaie, năvăliri și îndelungate pustiiri. Bazilica s‑a prăbușit, iar cripta a rămas acoperită de ruine și de pământ. Timp de aproape șaisprezece veacuri, peste acel loc s‑a așternut liniștea, dar nu și uitarea lui Dumnezeu. Ceea ce oamenii nu mai știau, Dumnezeu a păstrat.

În vara anului 1971, după o serie de ploi torențiale, pârâul satului Niculițel s‑a revărsat și a spălat pământul de sub drumul care trecea prin localitate. Atunci a ieșit la lumină cupola criptei martirice. Sătenii au crezut la început că sub acea boltă se ascund comori și obiecte de preț. Dar au aflat curând că descoperiseră un tezaur cu mult mai scump decât aurul: osemintele sfințite ale unor oameni care Îl iubiseră pe Hristos mai mult decât propria viață.

Descoperirea sfintelor moaște s‑a petrecut în plină perioadă comunistă, când credința trebuia ascunsă, iar adevărurile Bisericii erau împinse în tăcere. Tocmai atunci, când oamenilor li se cerea să nu vorbească despre Dumnezeu, pământul însuși a început să mărturisească. Când glasul credincioșilor era redus la tăcere, pietrele au început să strige.

Prin curajul preotului Dumitru Capaciurea și al Episcopului‑vicar Gherasim Cristea, sfintele moaște au fost luate sub ocrotirea Bisericii, în pofida împotrivirii autorităților vremii. La 17 ianuarie 1973, ele au fost așezate cu cinste în biserica Mănăstirii Cocoș. Astfel, istoria a redevenit Liturghie, iar tăcerea de veacuri s‑a prefăcut în cântare.

Astăzi, ansamblul paleocreștin de la Niculițel ocrotește cripta și temeliile vechii bazilici, îngăduind pelerinului să privească spre începuturile creștinismului de pe aceste meleaguri. Nu este doar un monument arheologic, ci o mărturisire despre vechimea și puterea credinței apostolice. Coborând cu privirea spre cripta martirilor, înțelegem că Biserica noastră nu s‑a zidit pe nisip, ci pe sângele celor care au rămas statornici până la moarte.

De la Niculițel, drumul se îndreaptă spre Mănăstirea Cocoș, tăinuită la poalele dealurilor înveșmântate în păduri de tei. În vremea înfloririi lor, aerul pare a se umple de o tămâie aparte, ca și cum întreaga pădure ar sluji o liturghie tainică.

Tradiția locului spune că, într‑o noapte, din adâncul pădurii s‑ar fi auzit cântecul unui cocoș sălbatic împreunat cu bătaia unei toace. De aici ar fi venit numele dealului și, mai târziu, al mănăstirii. Dincolo de frumusețea legendei, bătaia aceea de toacă pare a fi însăși esența locului: o chemare la trezvie, la rugăciune și la ridicarea inimii din somnul nepăsării.

O veche mărturie consemnează existența unui schit de sihaștri în aceste locuri încă din jurul anului 1679, însă așezământul monahal de astăzi a fost întemeiat în anul 1833, în timpul stăpânirii otomane. Trei călugări români, Visarion, Gherontie și Isaia, formați duhovnicește la Mănăstirea Neamț și întorși de la Sfântul Munte Athos, au ajuns cu o corabie pe Dunăre până la Isaccea. Părintele Visarion era ardelean din ținutul Făgărașului, om al cărții și al tiparului, dar mai ales monah cu suflet mistuit de dorul unei viețuiri mai înalte.

Cei trei au cumpărat o bucată de pământ la poalele Dealului Cocoșului și, cu îngăduința autorităților otomane, au ridicat o modestă casă de rugăciune din nuiele lipite cu pământ. Nu avea turle și nici clopote, deoarece rânduielile stăpânirii de atunci nu îngăduiau semne exterioare prea vădite ale credinței creștine. Dar chiar așa, lipsită de strălucire, acea bisericuță purta în ea ceva mai puternic decât zidurile: rugăciunea unor oameni care știau că altarul se zidește mai întâi în inimă.

În anul 1853, prin osteneala starețului Visarion și prin dărnicia mocanului ardelean Nicolae Hagi Ghiță Poenaru, care, călugărindu‑se, și‑a încredințat mănăstirii întreaga avere, a fost ridicată o biserică din piatră și cărămidă cu hramul „Sfânta Treime”. Averea unui om s‑a prefăcut astfel în zidire pentru veșnicie, iar aurul lumii a devenit piatră de altar.

În timpul starețului Daniil au fost ridicate monumentala clopotniță, înaltă de aproape treizeci de metri, și chiliile cu pridvoare și cerdacuri de inspirație orientală, păstrate până astăzi. Ele mărturisesc îmbinarea dintre simplitatea monahală și arhitectura unui ținut care, veacuri la rând, a găzduit popoare, limbi și culturi diferite.

Actuala biserică mare, cu înfățișare de catedrală, a fost începută în anul 1911, după planurile arhitectului Toma Dobrescu, și încheiată în 1913 de meșteri pietrari italieni. Între anii 1914 și 1916 a fost împodobită cu pictură în stil neobizantin. Cutremurul din 1940 și incendiul din 1946 au rănit grav ansamblul, dar obștea și ierarhii locului nu l‑au lăsat să cadă. Lucrările de restaurare din anii 1954‑1956 au readus biserica la viață, iar în vremurile mai apropiate nouă, restaurarea exterioară și ampla pictură în mozaic au dăruit lăcașului o frumusețe cu adevărat împărătească. Mozaicul, sfințit în anul 2018, adaugă bisericii o strălucire aparte, iar lumina care se frânge în mii de scântei creează impresia unei icoane alcătuite din razele unei zile pascale.

Dar cea mai mare comoară a mănăstirii nu este nici piatra, nici pictura, nici aurul mozaicului. În biserică sunt cinstite moaștele Sfinților Zotic, Atal, Camasie și Filip. Ei sunt adevărații ctitori ai așezământului, iar raclele lor fac din Mănăstirea Cocoș o prelungire liturgică a criptei străvechi de la Niculițel.

Popasul în cimitirul mănăstirii înseamnă întâlnirea cu un sobor tăcut de stareți, arhimandriți, ieromonahi și nevoitori care au purtat această vatră prin vremuri grele. Unele morminte mi‑au rămas necunoscute, iar altele mi‑au trezit întrebarea dacă nu cumva osemintele celor adormiți fuseseră aduse aici din alte locuri. În fața atâtor mărturii înțelegi că istoria unei mănăstiri nu este alcătuită numai din zidurile pe care le vedem, ci și din rugăciunile celor ale căror nume, adeseori, numai Dumnezeu le mai cunoaște.

La Cocoș am înălțat o rugăciune și pentru arhimandritul Gherontie Ștefan, fost stareț al acestei mănăstiri, care slujise mai înainte și la Mănăstirea Secu din ținutul Neamțului. A rămas în amintirea celor care l‑au cunoscut ca un primitor de străini, cu inimă largă și suflet luminos. Nu departe de el se odihnește arhimandritul Ieronim Motoc, fost vicar al Episcopiei Dunării de Jos, cunoscător și iubitor al istoriei mănăstirilor dobrogene, trecut la cele veșnice la 17 februarie 1990.

Cimitirul de la Cocoș nu este pentru credincioși un loc al despărțirii, ci un pridvor al așteptării în nădejdea Învierii. Printre cruci, teii împodobesc mormintele cu florile lor, păsările cântă, iar liniștea pare să spună că monahii adormiți nu au părăsit mănăstirea, ci continuă să o păzească din cealaltă parte a luminii.

De la Cocoș, drumul coboară spre Mănăstirea Celic‑Dere, una dintre cele mai frumoase și mai impunătoare vetre monahale ale Dobrogei. Numele ei este de origine turcească și se tâlcuiește prin „Pârâul de Oțel”. Unii leagă această denumire de apele încărcate cu minereu de fier, alții de vechile arme descoperite în împrejurimi. Dincolo de originea numelui, „oțelul” a devenit aici chipul statorniciei: o credință încercată prin foc, inundații, războaie și prigoană, dar care nu s‑a frânt.

În jurul anului 1840, pe locul unei mai vechi așezări de pustnici români și basarabeni, câțiva călugări au ridicat o bisericuță și câteva chilii pe coama dealului unde se află astăzi cimitirul. Între ei se aflau arhimandritul Atanasie Lisavenco și schimonahul Paisie. Prima vatră a fost mistuită de un incendiu, iar călugării s‑au mutat mai jos, lângă pârâu. În anul 1846 au ridicat o biserică având hramul „Adormirea Maicii Domnului”, un paraclis al Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, o clopotniță și chilii.

Așezarea a devenit apoi mănăstire de maici. Mai jos, la aproximativ doi kilometri, s‑a format Celicul Mic sau Celicul de Jos, unde au viețuit călugării până în anul 1881. Atunci, prin hotărârea Episcopului Iosif Gheorghian, monahii au fost mutați lângă Balta Saon, contribuind la întemeierea și dezvoltarea noii vetre monahale de acolo.

Apele pârâului, atât de blânde în zilele liniștite, s‑au arătat uneori nemiloase. Inundațiile din 1916 au năruit paraclisul, arhondaricul și o parte dintre chilii, iar revărsările din 1947 au distrus vechea biserică a Adormirii Maicii Domnului. O troiță păstrează până astăzi amintirea lăcașurilor luate de ape, ca un semn că ceea ce se pierde în zidire rămâne neșters în pomenirea Bisericii.

Tocmai pentru a feri noul lăcaș de primejdia revărsărilor, biserica mare a fost așezată pe platoul înalt din partea de sud. Lucrările au început în anii 1901‑1902, în vremea Episcopului Partenie Clinceni. După o îndelungată întrerupere, ele au fost reluate în anul 1910 prin stăruința Episcopului Nifon Niculescu, cu sprijinul ministrului Spiru Haret și prin daniile credincioșilor.

Edificiul, proiectat de arhitectul Toma Dobrescu, cuprinde două biserici suprapuse: cea de sus, închinată Adormirii Maicii Domnului, și cea de la demisol, cu hramul „Izvorul Tămăduirii”. Pictura în frescă a fost realizată între anii 1926 și 1932 de Gheorghe Eftimiu, iar monumentala biserică a fost târnosită la 22 octombrie 1932 de Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos.

Pronaosul păstrează una dintre cele mai tulburătoare istorii ale mănăstirii. Familia Regală a României contribuise la ridicarea bisericii, astfel că regele Ferdinand, regina Maria și micul rege Mihai au fost zugrăviți în tablourile votive. În anul 1967, autoritățile comuniste au cerut ca portretele regale să fie îndepărtate. Pictorului‑preot Lămbrău i s‑a dat un timp foarte scurt pentru a le distruge. El nu a avut însă inima să le răzuiască, ci le‑a acoperit cu pânză, salvându‑le pentru alte vremuri mai prielnice. Peste chipurile ctitorilor au fost pictați Patriarhul Justinian Marina și Episcopul Chesarie Păunescu. Astfel, zidurile bisericii poartă două file ale istoriei: una văzută și alta ascunsă, asemenea adevărului care poate fi acoperit pentru o vreme, dar nu poate fi nimicit.

Celic‑Dere păstrează și odoare de o rară frumusețe duhovnicească. Icoana Maicii Domnului „Eleusa”, adusă de arhimandritul Atanasie de la Sfântul Munte înainte de anul 1877, este cinstită ca grabnic ajutătoare. Tradiția mănăstirii păstrează mărturia că, într‑un moment de cumpănă pentru obște, din icoană s‑a auzit glasul Maicii Domnului: „Eu sunt stareța voastră, nu vă temeți!”. De atunci, monahiile au privit‑o nu numai ca pe o icoană ocrotitoare, ci ca pe adevărata povățuitoare a mănăstirii.

La fel de cunoscută este icoana Mântuitorului care se curăță singură. Adusă în Dobrogea de un ostaș în jurul anului 1816, prin vitregiile războaielor ruso‑turce, icoana era aproape în întregime întunecată. Cu timpul, chipul Domnului a început să se lumineze, ca și cum întunericul s‑ar retrage încet dinaintea privirii Sale strălucitoare. Este o imagine a întregii vieți duhovnicești: și sufletul omului, înnegrit de păcat și de durere, se poate limpezi sub lucrarea harului.

Mănăstirea a fost și o adevărată școală a rugăciunii și a muncii. În anul 1909 s‑a înființat aici o școală de pictură bisericească, o țesătorie națională și un atelier de broderie pentru veșminte. În colecția de artă religioasă a așezământului se păstrează cărți de mare preț, între care Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam din 1643 și Biblia de la București din 1688, alături de icoane, broderii, potire, cruci și documente vechi. Toate vorbesc despre o lume în care rugăciunea nu era despărțită de frumusețea cunoașterii, iar lucrul mâinilor devenea prelungire a slujbei.

Mănăstirea Saon se deschide pelerinului într‑un alt fel de peisaj. Dacă la Cocoș pădurea de tei adună sufletul în tăcere, iar la Celic‑Dere dealul îl cheamă la urcuș, la Saon întinderea apei și lumina cerului așază peste toate o pace sfântă. Balta, viile, sălciile și păsările alcătuiesc în jurul mănăstirii o grădină minunată, în care zidurile par că se oglindesc nu numai în apă, ci și în liniștea inimii.

Saonul s‑a născut în anul 1846 ca metoc al Mănăstirii Celic‑Dere. Câțiva călugări au ridicat un paraclis din chirpici și câteva chilii din paiantă, acoperite cu stuf. Așezământul s‑a întărit în anul 1881, când Episcopul Iosif Gheorghian i‑a mutat aici pe monahii de la Celicul Mic. Atunci a fost ridicată biserica veche, cu hramul „Înălțarea Domnului”, împreună cu două corpuri de chilii și cu paraclisul închinat „Intrării în biserică a Maicii Domnului”.

În vremea starețului Filimon, către sfârșitul veacului al XIX‑lea, un incendiu puternic a mistuit o mare parte a schitului. Biserica veche a rămas însă neatinsă de flăcări, asemenea unei candele păzite de o mână nevăzută. Ea se păstrează până astăzi, mărturisind smerenia începuturilor.

În anul 1909 s‑a hotărât zidirea unei biserici mai mari, iar în anii următori i s‑a pus piatra de temelie. Primul Război Mondial a întrerupt lucrările, iar cutremurul din 1940 a prăbușit turlele lăcașului. După anul 1956, prin purtarea de grijă a Episcopului Chesarie Păunescu, turlele au fost reconstruite, iar biserica a fost împodobită cu pictură de arhimandriții Sofian Boghiu și Felix Dubneac. Chipurile zugrăvite de Cuviosul Sofian păstrează acea lumină liniștită și adâncă pe care numai un pictor trecut el însuși prin focul suferinței o putea așeza pe ziduri.

În anul 1930, Saonul devenise mănăstire de maici. După sfințirea bisericii mari, în 1959, așezământul a fost lovit aproape îndată de măsurile regimului comunist și desființat administrativ. În anul 1972 a fost redeschis ca metoc al Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, iar din 1990 a redevenit mănăstire de sine stătătoare. Ceea ce puterea vremelnică încercase să stingă s‑a aprins din nou, dovedind că o vatră de rugăciune poate fi pustiită doar pentru o vreme.

La Saon, frumusețea nu izvorăște numai din arhitectură, ci și din armonia dintre mănăstire și natură. Păunii care își desfac penajul în soare, păsările de apă, podgoriile și lumina care se așază seara peste baltă alcătuiesc un tablou de o liniște aproape edenică. Aici, creația pare să răspundă rugăciunii maicilor, iar fiecare adiere a vântului aduce dinspre ape o binecuvântare.

Mănăstirile Cocoș, Celic‑Dere și Saon nu sunt trei istorii despărțite, ci trei ramuri crescute din aceeași rădăcină. Întemeietorii lor au venit din Moldova, din Ardeal, din Basarabia și de la Sfântul Munte, purtând cu ei aceeași sete după Dumnezeu. Călugării de la Celic au plecat spre Saon, părinții de la Neamț și Athos au întemeiat Cocoșul, iar moaștele martirilor de la Niculițel au făcut din aceste vetre un singur drum al mărturisirii.

În bisericile lor se întâlnesc toate veacurile istoriei dobrogene: lumea romană și tradiția apostolică, stăpânirea otomană și renașterea românească, războaiele, cutremurele, incendiile și prigoana comunistă. Fiecare generație de ierarhi, stareți, monahi și credincioși a adăugat ceva: o piatră, o icoană, o chilie, o carte, o rugăciune sau o lacrimă. De aceea, frumusețea lor nu este numai artistică, ci jertfelnică. Ea s‑a născut din răbdare.

Popasurile în cimitirele de la Cocoș, Celic‑Dere și Saon sunt tot atâtea întâlniri cu monahii și monahiile care au transformat aceste locuri în vetre de lumină. Unii au fost stareți cunoscuți, alții duhovnici căutați, iar cei mai mulți au rămas smeriți și neștiuți. Crucile lor alcătuiesc un sinaxar tăcut. Ele ne amintesc că mănăstirile nu sunt zidite doar de ctitorii ale căror chipuri se văd în pronaos, ci și de cei care au măturat curțile, au aprins candelele, au cântat la strană, au lucrat pământul și au rostit în taină numele lumii întregi.

Cine va poposi în aceste vetre va înțelege o parte din istoria Dobrogei: un ținut al marilor frumuseți, dar și al unor istorii de aur. Va întâlni vestigii paleocreștine și biserici noi, cripte de martiri și cimitire monahale, icoane care luminează, fresce care ascund alte fresce și ziduri renăscute după foc, apă și cutremur.

Dar, mai presus de toate, va înțelege că Dobrogea nu este numai un ținut al trecutului, ci un pământ în care Evanghelia continuă să fie trăită. La Niculițel, sângele martirilor vorbește. La Cocoș, sfintele moaște binecuvântează. La Celic‑Dere, Maica Domnului veghează peste obște. La Saon, rugăciunea se oglindește peste ape...

Pelerinul care străbate aceste locuri nu se întoarce acasă doar cu amintirea unor monumente frumoase. El poartă în inimă sentimentul că a mers pe urmele Apostolului, că s‑a apropiat cu evlavie de mormintele martirilor și că a auzit, dincolo de zgomotul lumii, chemarea nevăzută...

Sunt pași pe pământ apostolic, dar, făcuți cu rugăciune, devin trepte către cer...