Alegerile prezidențiale și legislative din Statele Unite au venit și s-au dus. A curs multă cerneală și s-au agitat mulți biți. Urmează alegerile din România. Unii s-au bucurat, alții mai puțin.
24 Noi, 2024
Paşi spre normalitate
Articolul apărut în decembrie anul trecut în revista franceză Etudes, „L'enseignement de la morale à l'école“, ne face cunoscut că ministrul educaţiei naţionale din Franţa a anunţat proiectul unei întoarceri la predarea moralei în şcoala publică.
Ce se subînţelege prin acest proiect este intenţia de a restitui şcolii o misiune educativă. Ideea conform căreia şcoala instruieşte şi familia educă corespunde unei repartizări de roluri cât se poate de simplă cu putinţă. Pericolul vine imediat din atitudinea unui posibil abandon prin care ceilalţi educatori, începând cu părinţii, deleagă şcolii o sarcină devenită prea grea pentru instituţia şcolară din zilele noastre. Căci oricât de mare ar fi carisma personală a unuia sau altuia dintre profesori, şcoala trebuie să aibă parte de un veritabil consens social. Or, vedem că acest consens este departe de a exista. Oricum, nici o societate, şi cea contemporană, mai puţin decât societăţile stabile de ieri, nu poate evita întrebarea: putem transmite învăţături morale cum transmitem cunoştinţe ştiinţifice?
Experienţa arată că educaţia morală trece în mod esenţial prin iniţierea în valori. Or, iniţierea se realizează prin comunicare interpersonală capabilă de a accede la descoperirea alegerilor, alegeri al căror preţ merită un efort de voinţă şi inteligenţă care s-ar cuveni să fie preferat înclinărilor mult mai uşoare, înţelegând aici pe cele care la un moment dat sunt în vogă printre cei mai tineri.
Anunţul făcut de ministrul educaţiei naţionale din Franţa este un pas clar spre normalitate. Fondatorii şcolii obligatorii franceze, în secolul al XIX-lea, n-au avut în vedere o şcoală fără educaţie morală. Formarea cetăţeanului, în cadrul republicii, nu putea fi concepută, chiar în ochii revoluţionarilor, fără o educaţie a omului privind capacitatea sa de a discerne nu doar ce este legal faţă de ilegal, ci de a face diferenţa între bine şi rău. În Franţa s-a dorit separarea Bisericii de Stat. Şi s-a realizat. Religia a fost şi ea scoasă din şcoală. Dar s-a observat un lucru. Statul nu are în sine nici competenţă ştiinţifică, cu atât mai mult competenţă religioasă, şi, cu toate astea, poartă pe umerii săi sarcina educării oamenilor.
Acum, statul ar dori o „morală fără epitet“, adică o morală neurmată de un alt cuvânt, „religioasă“ sau „laică“, dacă poate exista aşa ceva. Dar cum poţi orienta spiritele spre bine fără intervenţia religiei cu propriile referinţe transcendente?
Un premier francez din secolul al XIX-lea, Jules Ferry, arăta că învăţăturile morale pe care Biserica creştină le oferă în şcoală nu diferă de morala eternă, a cărei obligaţie cade în sarcina învăţământului public. Distincţia şi uneori chiar opoziţia care apar în societate, nu au în vedere principiile etice înseşi. Nu. Discuţia se poartă asupra autorităţii de la care izvorăsc aceste principii, Dumnezeu, pe de o parte, sau raţiunea umană autonomă, pe de altă parte.
Istoria a arătat că o chestiune crucială se referă la fundamentul acestei morale. Pe ce baze se sprijină morala pentru a putea aduna spiritele şi a exclude orice teamă de arbitrar? Fără temelii religioase ar putea fi ea viabilă?
Dacă în timpul Revoluţiei franceze se spunea că principiile moralei predate în şcoli ar trebui să fie fondate doar pe raţiune şi simţurile naturale, pe datoriile faţă de cei din jur, unul din străluciţii prelaţi ai Bisericii franceze din aceeaşi perioadă, Henri Grégoire, a replicat: „Omul nu a fost pus la întâmplare pe bucata de pământ pe care o ocupă. Dacă el are datorii, trebuie mai întâi să vorbim despre Cel care i le-a înscris în fiinţa lui“.
.jpg)
