Paşii spre biserică

Dacă am putea să contabilizăm gândurile celor ce păşesc cu greutate în sfintele biserici, am constata cu tristeţe că cei mai mulţi dintre noi ducem povara unor preocupări personale. Un necaz, o boală, un examen, un eşec, un proces sunt motivaţiile principale ce ne îmboldesc spre a cere ajutorul divin. Desigur, mai poţi vedea în câte-un colţ de naos şi pe unul care a venit să mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul primit sau pe altul care se roagă fierbinte pentru un coleg. Dar ei sunt cazuri mai rare. Am îndrăzni să spunem "prea rare", având în vedere învăţăturile pericopei evanghelice ascultate în duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13).

Minunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei ne impresionează datorită credinţei şi smereniei sutaşului roman. Şi nu am fi atât de surprinşi de evlavia lui dacă nu ne-am confrunta zi de zi cu solicitări de vindecare, de rezolvare de ieşire din impas, dar prin soluţii care presupun o lucrare văzută a noastră sau a lui Dumnezeu. Vrem să "ajutăm" minunea după nişte obiceiuri ale noastre, vrem s-o "forţăm" prin intermediul unor "tradiţii" superstiţioase. Aducem în biserică fotografii ale celor dragi sau haine ale unora care nu vor să audă de biserică, sperând că prin ungerea cu ulei sfinţit sau printr-o mişcare liturgică a preotului asupra obiectelor aduse de noi problema va fi rezolvată. Desigur, vorbim de ignoranţă, dar şi de necredinţă sau, ca să fim mai indulgenţi, despre o puţinătate a credinţei.

Faptul că mergem la biserică este un lucru bun, indiferent de nivelul cultural şi cultual pe care îl avem. O prezenţă constantă în casa lui Dumnezeu aduce, până la urmă, şi luminarea duhului şi puterea de a înţelege Tainele la care participăm. Cu toate acestea, trebuie să fim conştienţi că drumul pe care păşim în viaţa religioasă este unul marcat de credinţă, o cale ce este semnalată de fidelitatea în Sfânta Treime, o recunoaştere a dependenţei noastre faţă de Dumnezeu. Implicit, se ajunge şi la concluzia că Părintele Ceresc este atotputernic. Şi că El poate să facă orice pentru mântuirea noastră ("La Dumnezeu toate sunt cu putinţă" - Marcu X, 27). Iar dacă El ne poate sprijini în orice demers al nostru, înseamnă că putem cere nu numai pentru noi, ci şi pentru cei din jurul nostru. Ba, mai mult, ştim că rugăciunea pentru altul este expresia unei iubiri profunde, căci jertfa noastră de timp este socotită de Dumnezeu rod al unei inimi pline de dragoste.

Biserica este locul rezolvării problemelor noastre. Alinarea inimilor, tămăduirea trupurilor sau aflarea unor răspunsuri se găsesc în faţa icoanelor, la lumina unei candele sau sub epitrahilul duhovnicului. Dar cu cât mai mult vor fi preţuite rugăciunile noastre, dacă astăzi, într-o perioadă în care toţi traversăm un timp ce ne solicită şi ne consumă din toate punctele de vedere, vom pleca genunchii noştri pentru cei de lângă noi? Dacă, în loc să ne plângem că nu mai avem resurse să ne susţinem familia sau că suntem în pericol de a fi daţi afară sau că boala avansează în firavul nostru trup, am alege să-I cerem lui Dumnezeu să trimită harul Său peste vecinul nostru părăsit de toţi, peste copilul ce a fost lovit de o gravă maladie sau pentru colegul a cărui soţie trebuie să nască? Avem garanţia că lucrul nostru este bun, efortul nostru - bine primit. Nu vom fi ca sutaşul, dar ne vom apropia de el. Iar el era atât de aproape de Hristos! Cred, totuşi, că vom auzi, după credinţa naostră, "Du-te, fie ţie după cum ai crezut" (v. 13). Atunci vom simţi împlinirea în sufletele noastre ce aleargă după odihna iubirii comunionale. Căci nimic nu este mai important decât să te jertfeşti pentru altul în semn de dragoste. Atunci pardoseala bisericilor noastre va suporta greutatea unor suflete uşurate, ce s-au predat cu totul voii lui Dumnezeu.