Patericul şi pedagogia cantităţii

Pe undeva prin Pateric, spunea avva Pimen (în zorii veacului V), în una dintre zicerile lui: „Un om care învaţă pe alţii, dar nu practică ceea ce învaţă, seamănă cu o fântână: tuturor le dă să bea şi pe toţi îi spală, numai pe ea nu se poate curăţi“. Şi tot el zicea într-un alt loc: „A-l învăţa pe aproapele este treaba unui om sănătos şi nepătimaş, altfel, la ce bun să construieşti casa altuia şi s-o dărâmi pe a ta?“. Şi mai adăuga un frate al acestui părinte întru căutare, avva Iacob, cam în aceeaşi perioadă: „Vorbele nu ajung: oamenii de azi sunt plini de vorbe. E nevoie de faptă. Fapta trebuie căutată, nu vorbele, pentru că vorbele nu rodesc“. Asta înseamnă că pentru a cuteza să înveţi pe cineva trebuie să fi ajuns la o edificare interioară, la o disciplină, să fii în ordine, să fii chiar model. Norma pe care o propui altuia trebuie să fi devenit mod de a fi al tău prin felul cum gândeşti sau acţionezi. Pedagogia nu rămâne o teorie searbădă, ci întrupare a unor valori şi mod de viaţă. Dacă interiorul tău nu este bine aşezat, nu ai cum să speri la un edificiu care să-l întreacă pe al tău.

Am citit (şi răscitit) rândurile de mai sus, punându-le în legătură cu ceea constatăm că se întâmplă în şcolile noastre sau cu ce aflăm din lucrările de pedagogie contemporană. Şi am realizat (printre altele) cât de mult s-a îndepărtat pedagogia de esenţa sa, înţeleasă iniţial ca îndrumar prin care o fiinţă o formează pe o alta, ca mod prin care cineva se pune în serviciul altuia. Pedagogia a devenit o logo-tropie, un fel de reţetar teoretic, un corpus de norme tehnice bună doar pentru a realiza eficient, în serie şi masă mare, „produse“ pe care le vrea lumea la un moment dat. S-a uitat, din nefericire, că educaţia e o operă singulară, chiar sacră, un meşteşug care presupune oarece lentoare şi răbdare, dualităţi rare, întâlniri aurorale, ani de trudă de facere şi prefacere. Ceea ce se întâmplă cu învăţatul în sala de clasă e cam acelaşi lucru cu felul în care se produc fructe şi legume în marile plantaţii sau sere - aspectuoase, atrăgătoare, apetisante, dar fade, fără gust sau chiar periculoase sănătăţii omenirii. Asemenea inginerilor agronomi, ce calculează cât şi ce îngrăşăminte să mai toarne la rădăcina plantelor, aşa şi profesorii se „înarmează“ cu mai ştiu eu ce teorii despre „învăţarea eficientă“, despre „gândirea critică“, despre metode didactice performante, doar-doar vor face minuni pe care cei din jur aşteaptă avizi să le aplaude. Şi care este rezultatul? O lume automatizată, indivizi robotizaţi, calibraţi după valori unice, uneori îndoielnice, care de abia îşi bâjbâie sufletul şi dacă dau peste o frântură din el se sperie şi o iau la goană…

A fost o perioadă când învăţatul era o artă, iar cei care se dedicau acestei preocupări îşi sacrificau întreaga viaţă acestui ţel (ca învăţători şi învăţăcei) şi tot simţeau că mai au multe de învăţat, iar timpul se dovedea a fi insuficient. Dispozitivele actuale de învăţare pun accentul pe cantitate, pe randament, pe rapiditate, fără a fi suficient de atente la calitate, la „performativitatea“ umană şi spirituală.

De aceea, credem că şcoala este încă nepregătită sau ineficace pentru a forma o personalitate autentică, bine conturată spiritual, capabilă de perfectare. Ea îl vizează doar pe individul „comandat“ social, standard şi face o educaţie de „menţinere“, de „subzistenţă“, fără a reuşi să treacă la un al calibru al calităţii. Noroc că se mai ivesc şi trasee „colaterale“, ocazii de investire culturală pe care le desfăşoară unii sau alţii (în mod difuz, prin raporturi pline de substanţă, prin întâlniri spirituale de excepţie). Nu îmi imaginez că ceea ce ţine de lucrurile profunde sau diafane să se poată „preda“ în şcoală, în mod „frontal“, cu toată clasa deodată. Oricât de moderni am fi, nu putem renunţa la „şcoala“ uceniciei, a muncii educative artizanale, relativ obscure care, se realizează în raporturile duale directe, faţă în faţă, suflet către suflet (să ne gândim, de pildă, la lumea scriitoricească, la artiştii plastici, la căutătorii din domeniul ştiinţei, la marii duhovnici etc.). Sunt domenii care dacă nu sunt prelungite dincolo de şcoală nu au mari şanse de o bună aşezare.

Modernitatea, în goana ei după randament, a lăsat în urmă formulele tradiţionale de perpetuare a unei experienţe bazate pe efort, pe nevoinţă şi oarece răgaz. Căutăm soluţii miraculoase şi intrăm în febrilitate temporală. Vrem ca totul să se producă fără prea mult efort, „instant“, „pe loc“. Repudiem acţiunea laborioasă, experimentarea şi sudoarea, trecerea prin încercare şi eroare. Ne îndârjim să mergem „la fix“, evităm „acoladele“ căutătoare, nu ne „pierdem vremea“. Mâncarea o primim „la pachet“, ne cumpărăm costume „de gata“, îngurgităm formule cum să câştigăm bine, cum să iubim, cum să trăim. Iar în ceea ce priveşte învăţatul, stăm cu mâinile în sân, vorbim foarte mult şi punem totul pe seama altora. Noi nu trebuie să ne mai batem capul…

Experienţa paideică a vechilor pustnici ne poate învăţa ceva: că a trăi înseamnă mereu să înveţi, că a învăţa presupune să ştii să asculţi, că a asculta înseamnă să înaintezi răbdător spre înţelesuri, că a înţelege presupune să te mişti în orizontul valorii.