Patima partizanatului

Dezbaterile din campania electorală care tocmai s-a încheiat au arătat mai pregnant decât oricând faptul că în România toată dezbaterea publică, inclusiv cea politică, este personalizată, adică centrată pe persoană şi nu pe valori sau instituţii. Din perspectivă creştină pare a fi un fapt pozitiv că aici noi ne concentrăm pe persoană şi nu pe alte lucruri, de vreme ce persoana şi nu individul contează şi este piesa fundamentală de la care se construieşte edificiul social.

Abordarea personalistă are însă anumite dezavantaje când este aplicată în spaţiul politic democratic, iar aceste dezavantaje au ieşit cu prisosinţă la iveală în cursul acestei campanii electorale. Iar motivul pentru care abordarea personalistă este nepotrivită ţine de raţiunea de a exista a democraţiei, care trebuie să rezolve o problemă socială esenţială, coabitarea paşnică dintre persoane cu interese opuse, prin alternanţa la putere şi limitarea puterii guvernanţilor.

Modul prin care face democraţia modernă acest lucru este tocmai prin transferul discuţiei de la persoană la instituţii şi valori în aşa fel încât orice confruntare dintre membrii societăţii să nu degenereze într-un conflict personal prin care, urmând logica confruntării personale, sentimentele ajung să pună stăpânire pe combatanţi. Atunci când o dispută devine personală, riscul ca ea să continue şi să se amplifice creşte foarte mult, iar aplanarea conflictului devine foarte dificilă. Dacă competitorul se transformă în duşman, logica prieten/duşman are ca rezultat necesitatea de a distruge duşmanul cu orice mijloace. Ori tocmai acest lucru încearcă democraţia să evite. Democraţia urmăreşte competiţia şi încearcă să o păstreze într-un registru neutru al proiectelor politice, al argumentelor raţionale şi al discuţiei despre reguli, programe şi instituţii, în aşa fel încât o confruntare dintre viziuni diferite cu privire la societate să nu antagonizeze părţile până la nivelul în care ele ajung să dorească eliminarea fizică a adversarului.

E foarte dificil ca transferând argumentele disputei din spaţiul argumentului în spaţiul personal, odată ce confruntarea democratică se încheie formal, duşmănia să se stingă la rândul ei. Din contră, duşmănia va supravieţui şi va face coabitarea dificilă, chiar dacă una dintre părţi dă semne de reconciliere. Celălalt poate să nu ierte niciodată. Pentru o societate, acest lucru este un pericol fundamental, învrăjbirea poate duce la subminarea instituţiilor care au ca scop menţinerea coeziunii societăţii. Dacă această duşmănie se manifestă la nivelul celor care ocupă poziţii în instituţiile statului, riscul este şi mai mare, deoarece duşmănia face ca oponenţii să fie tentaţi să folosească toate mijloacele pe care le au la dispoziţie pentru a-şi anihila adversarul, şi asta înseamnă punerea în pericol a funcţionării instituţiilor statului.

Cu cât conflictul este mai personalizat, cu atât dorinţa de răzbunare este mai mare şi se naşte posibilitatea creării unui ciclu de răzbunări personale care în final să ducă la disoluţia consensului democratic cu privire la neutralitatea instituţiilor statului. De aceea confruntarea democratică nu trebuie să fie niciodată personalizată şi, chiar dacă noi considerăm persoana ca fiind importantă în spaţiul public şi acordăm o importanţă acesteia şi nu individului, trebuie să ne concentrăm nu atât pe om, cât pe valorile şi proiectele pe care le susţine şi pe modul în care înţelege rolul fundamental al democraţiei, de formă de organizare care să permită competiţia, dar să excludă degenerarea într-un conflict păgubitor pentru toată societatea.