„Patimile Mariei”: pro sau antireligios?

Tragedia psihologico-religioasă „Patimile Mariei” („Kreuzweg”, titlu internaţional: “Stations of the Cross”, adică “Drumul crucii”, 2014), a tânărului video-artist şi regizor german Dietrich Brüggemann, pare, la prima vedere, oarecum atipică pentru tendinţele cinematografului european de azi. Şi totuşi pelicula a entuziasmat Festivalul Internaţional de la Berlin, unde a primit Premiul pentru scenariu şi Premiul Juriului Ecumenic, continuându-şi cu succes cariera festivalieră pe mapamond şi cucerind multe alte distincţii, la  Edinburgh, Varşovia,  Traverse City (SUA), în Serbia şi încă un premiu ecumenic în Norvegia.

Filmul, scris de regizor împreună cu sora şi colaboratoarea sa, Anna Brüggemann, se poate numi un studiu de fenomenologia religiei în societatea vest-europeană de azi, în care excluziunea progresivă a creştinismului din viaţa publică şi relaxarea extremă a conduitei creştine au condus la enclavizarea grupurilor tradiţionaliste în forme necomunicative, rupte dureros de restul societăţii. Despre drama unei asemenea familii catolice conservatoare, hăituită de un mediu social intolerant prin liberalizarea extremă şi confruntată în acelaşi timp cu dispute intrafamiliale, vorbeşte filmul de faţă.

Povestea lasă loc liber unei dispute care ţine de sociologia receptării: cine discriminează pe cine?, cine este intolerantul şi cine victima? Ca şi în cazul filmului lui Cristi Mungiu - ”După dealuri”, răspunsul la aceste întrebări va fi radical opus, în funcţie de educaţia şi viziunea despre religie a spectatorului.

Filmul lui Dietrich Brüggemann povesteşte drama unei adolescente de 14 ani dintr-o familie catolică cu trei copii, care nu recunoaşte reformele de credinţă, rit şi conduită adoptate la Conciliul Vatican II (precum înlocuirea în biserici a muzicii gregoriene cu cea modernă, abandonarea în cult a limbii latine, atingerea ostiei cu mâna, liberalizarea relaţiilor dintre tineri, dominaţia scientismului, refuzul integral al muzicii rock pe motive de satanism etc.). Aceşti creştini, extrem de minoritari şi realmente inadaptaţi, sunt înfieraţi de societatea germană actuală cu eticheta de fundamentalişti. Tragedia lor, urmărită empatic şi inteligent, fără efuziuni sentimentale, dar şi fără sarcasm sau virulenţe de satiră socială, face subiectul filmului. Această abordare, deschisă oricărui tip de lectură, apropie pelicula de ”După dealuri” a lui Mungiu.

Filmul urmăreşte abil interrelaţionarea conflictelor catehetice (dintre catolicismul tradiţional şi cel ”aggiornat”) cu cele psihologice (dintre mamă şi fiică, respectiv dintre familia tradiţionalistă şi societate). Maria, o fire foarte sensibilă, introvertită, foarte evlavioasă şi, cum susţine, ”îndrăgostită de Dumnezeu”, Căruia vrea să-I dedice viaţa, este dominată de mama sa, o femeie credincioasă, dar posesivă şi excedată de greutăţile familiale, ceea ce o face să transforme rigorismul religios într-un sistem de control şi opresiune asupra familiei sale. Marea dramă a familiei şi în primul rând a mamei este boala nediagnosticată a fiului mai mic, care nu vorbeşte şi este suspect de autism. Mama, o fire dură, nu are răbdarea să îl îngrijească şi sarcina aceasta îi este preluată de Maria, care se ocupă cu multă dedicare de frăţiorul cel mic. Totuşi, nervozitatea mamei nu cedează, iar ţapul ispăşitor al frustrărilor mamei (care pare a recepţiona inconştient boala copilului ca pe propria vinovăţie) devine cel mai docil dintre membrii familiei, Maria. Aceasta rezistă aparent până la Confirmare, care este aşteptată cu înfrigurare, dar exact în acel moment sănătatea ei cedează şi nu se va mai reface. Marea taină sufletească a copilei, pe care o dezvăluie doar profesorului de religie şi confesorului, este dorinţa de a-şi sacrifica viaţa pentru însănătoşirea frăţiorului ei. Va primi Dumnezeu acest sacrificiu? Moartea Mariei, urmată de însănătoşirea subită a frăţiorului, care îşi recapătă vorbirea spontan, este o minune sau o simplă coincidenţă? Şi dacă este o minune, poate fi ea exploatată ”mediatic” de către familie şi eventual de Biserică, spre a glorifica, de fapt, un eşec educaţional şi catehetic? Este Maria o sfântă sau o victimă? Acestea sunt întrebările pe care filmul le pune, lăsându-ne pe noi să răspundem. 

Supliciul Mariei este asimilat de scenarişti drumului Crucii lui Hristos, acţiunea fiind împărţită, asemeni picturilor înşiruite pe pereţii laterali ai bisericilor catolice şi protestante, în etapele calvarului Golgotei, enunţate canonic - scurte inserturi catehetice, care ritmează, fără alt comentariu auctorial, linearitatea derulării dramei: ”Iisus Îşi poartă Crucea”, ”Iisus Se întâlneşte cu mama Lui”, ”Simon Cireneanul Îl ajută să ducă Crucea”, ”Veronica şterge faţa lui Hristos”, ”Iisus cade sub povara Crucii”, ”Iisus cade a doua oară”...

Fineţea interpretării şi a observării situaţiilor de viaţă salvează pelicula de pedanterie. Mai ales impresionează partitura de excepţie a tinerei actriţe de 14 ani Lea van Acken în rolul titular, care îşi pune tot sufletul în personaj şi conferă filmului o emoţie de o delicateţe rară în cinemaul german şi vest-european contemporan.