Patul lui Procust

În Patericul egiptean există două rubrici dedicate aceluiași bătrân, sub nume diferite. La începutul colecției alfabetice se găsește avva Arsenie cel mare cu un număr ridicat de apoftegme, de unde putem să îi trasăm cu destul de mare ușurință portretul ascetic și uman, dar mai există și la litera R un capitol cu doar două povestiri despre avva Romanul. Acest bătrân nu este altul decât Arsenie, care venea din Constantinopol, noua Romă. De aceea, el este cunoscut și sub numele Romanul. Prima povestire, amplă, este despre discernământul în asceză. În deșert, a sporit mult duhovnicește, ajunsese să fie văzător cu duhul și mulți nevoitori aveau folos duhovnicesc de pe urma întâlnirii cu el. În felul acesta ajunge să îl viziteze și un monah egiptean, care însă se tulbură când vede micile comodități pe care și le permite, peste măsura celor din deșert. Are cu el un slujitor, poartă haine moi, se încalță cu sandale și, în general, viața pe care o duce, deși aspră și ascetică, nu este la nivelul celorlalți. Prin urmare, când înțelege sminteala vizitatorului, bătrânul Arsenie caută să afle ce fel de viață ducea înainte de monahism. Și constată că din multe puncte de vedere viața din deșert era mai ușoară decât cea pe care o ducea în lume. În schimb, saltul pe care îl făcuse Arsenie de la averea sa uriașă și demnitățile sale din lume, până la viața săracă și discretă din pus­tie, era unul uriaș. Renunțarea la care se supusese dregătorul imperial era una mult mai mare și mai abisală decât a celorlalți care aveau parte de o viață mai bună în monahism decât în lume.

Această simplă povestire, care aduce multe detalii despre viața asceților, spune un lucru esențial: obiectivitatea lui Dumnezeu măsoară altfel lucrurile decât felul omenesc de a judeca. Nu contează cât de mult mănânci, cum te îmbraci și nici micile îngăduințe pe care ți le permiți, ci contează cât de mult poți să renunți pentru Dumnezeu. Contează cât de mare este saltul pe care îl faci când alegi să trăiești pentru Domnul.

Din nou apar, chiar dacă nemen­ționate direct, două virtuți capitale în viața creștină: nejudecarea și discernământul. La acestea aș adăuga și sinceritatea inimii. Fără sinceritatea inimii, te poți ascunde cu ușurință în spatele îngăduinței și se poate întâmpla să îți permiți o viață mai ușoară decât cea care ți-ar fi cu adevărat de folos pentru creșterea spirituală. Sinceritatea inimii este contextul în care crește discernământul și nejudecarea.

Viața duhovnicească nu este un pat al lui Procust, menită să îi zdrobească pe toți care nu se potrivesc măsurilor așezate. Dimpotrivă, este un spațiu al flexibilității, în care, conduși de Duhul lui Dumnezeu prin cuvântul povățuitorului și al părintelui duhovnicesc, fiecare își poate găsi măsura și, în felul acesta, poate crește nestingherit.