Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pe drumul întoarcerii

Pe drumul întoarcerii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Mihai Gojgar - 01 Feb, 2010

Una dintre cele mai frumoase şi dramatice pagini din Sfânta Scriptură este cea a Pildei fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Nu credem să fi fost cineva vreodată insensibil la minunata parabolă rostită de Mântuitorul celor care nu înţelegeau de ce acordă o atenţie mare întoarcerii păcătoşilor cu faţa spre Dumnezeu („Şi fariseii şi cărturarii cârteau, zicând: Acesta primeşte la Sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei“ - Luca 15, 2). Istoria tânărului rătăcit pe cărările vieţii a fost prilejul a multe şi valoroase exegeze. De aceea, fără să încercăm să reluăm ideile şi argumentaţiile devenite celebre ale autorilor patristici sau contemporani, vom aborda un singur aspect al poveştii, unul pe care îl considerăm de actualitate. Drumul întoarcerii.

Întotdeauna s-a spus că tânărul risipitor este imaginea perfectă a contemporanilor vorbitorului, indiferent dacă predicatorul a trăit în secolele V, X sau XX. Aşadar, putem vorbi de o permanentizare a problemelor tinerilor, o repetare a lor. Sau de hăţişurile prin care un om la începutul vieţii trebuie să treacă pentru a se pune pe drumul firescului. Ce îl determină pe un om major din punct de vedere legal, dar nu matur, să revină la ce este bine? Ce l-ar putea împinge spre o hotărâre atât de delicată, de părăsire a unei lumi în care cu plăcere şi de bună voie a intrat şi de păşire într-un tărâm al liniştii şi echilibrului? Desigur, o voinţă de fier, o tărie de caracter deosebită. Ce este însă tăria noastră nesusţinută de nimeni? Altfel zis, ce reprezentăm în singurătate? Putem face ceva singuri? Există cineva în lumea asta care să se poată lăuda cu un succes fără ajutorul lui Dumnezeu şi al semenilor? Nu. Atunci, plecând de la premisa că toţi suntem fii risipitori ai bogăţiilor lui Dumnezeu, că toţi suntem nerecunoscători faţă de darurile Sale şi că toţi părăsim, în variate măsuri, „casa părintească“, ce-ar fi dacă ne-am gândi ce putem face pentru a bătători drumul întoarcerii altora?

Dintre oamenii care vin la biserică nu puţini sunt cei care îşi propun să se întoarcă, să devină mai buni, să se schimbe. Cu toate acestea, un procent ridicat dintre ei reuşesc să îşi împlinească ţinta sfântă, apropierea de Dumnezeu. De ce? Da, evident, o lipsă de voinţă. Dar ne-am putea aştepta la altceva din partea unui om căzut din toate punctele de vedere în patimă? A cărui minte este întunecată, simţire dezechilibrată şi putere spirituală aproape nulă? Iar dacă el nu poate să fie altfel, nu ar merita să ne străduim a-l încuraja? Pentru unii dintre cei ce vor să modifice viaţa lor, singurătatea este un demon pe care nu-l pot birui. Nimeni nu le este alături, toţi îi dezaprobă, numai priviri duşmănoase, gânduri de răzbunare împotriva lor. Doar oameni care calculează cu multă exigenţă căderile celor din jur şi dau verdicte implacabile: este rău, păcătos, murdar. Dar dacă tatăl din Pilda fiului risipitor ar fi gândit la fel, atunci când l-a văzut pe feciorul său, nu am fi avut ocazia să înţelegem ce mare binefacere este iertarea. Şi ce bucurie aduce ea în sufletul omului îndurător şi blând cu semenii. Este facil să arătăm cu degetul şi să condamnăm. Mult mai greu este să fim alături de cei îngenuncheaţi în mizeria patimilor, să le întindem o mână de ajutor, să le ascultăm suferinţa şi să plângem cu ei. S-ar putea să avem surpriza să îi găsim peste un timp îngenuncheaţi, de data aceasta, în faţa altarului, mulţumind cerului că am fost alături de ei în momentele „venirii în fire“, regăsirii, învierii.