„Pe ritorii cei mult grăitori îi vedem tăcând“

O vorbă populară des citată în zilele noastre îndeamnă pe creştini să creadă fără a cerceta. Dictonul are ecouri care copiază vădit retorica biblică, însă cu toate acestea mesajul său nu îşi are rădăcina în Sfintele Scripturi. E adevărat, Domnul îndemna în nenumărate ori pe suferinzii de diferite boli sau pe cei chinuiţi în multe feluri să creadă. Le spunea să îşi oprească raţiunea de a mai gândi câte sunt posibile şi câte nu, fiindcă la Dumnezeu, prin credinţă, toate sunt cu putinţă. Dar de la această înţelegere a credinţei şi până la a vorbi despre necercetarea ei, e cale lungă. Tot Hristos le spunea fariseilor neîncrezători că îl au în faţa lor pe Mesia: "Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine!" (Ioan 5, 39). Nu le condamna, prin urmare, râvna lor în studierea Legii şi a Proorocilor, fiindcă în ele se găseşte viaţa veşnică, ci voia să le spună că această Viaţă este El însuşi. Scriptura nu trebuia să fie în mâinile lor un material de studiu abstract, ci o formă de a-i apropia de înţelegerea lui Dumnezeu.

Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, ca izvor de teologie practică pentru fiecare credincios, poate să stârnească aceeaşi bănuială cu privire la acţiunea de a cerceta. În icosul al nouălea, compozitorul acestui imn spune: "Pe ritorii cei mult grăitori îi vedem tăcând ca nişte peşti fără de glas despre Tine, Iisuse, Mântuitorul meu; că nu se pricep să spună cum Dumnezeu cel neschimbat petreci şi om deplin. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă grăim acestea…", continuând cu cântarea de laudă a numelui Domnului. Aceeaşi referire la imposibilitatea retorilor de a înţelege un adevăr dumnezeiesc se poate observa în numeroase acatiste şi, ciudat, tot în icosul al nouălea. Am putea enumera aici: Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, al Bunei Vestiri, al Învierii, al Sfinţilor Apostoli, al Sfântului Dimitrie cel Nou, al Sfântului Gheorghe, al Sfântului Ilie şi altele. Să fie vorba de aceeaşi posibilă condamnare a studiului şi de proclamare a credinţei oarbe, precum în zicala populară?

Orice credincios ştie că teologia scrierilor Noului Testament şi-a găsit apoi ecou în lucrările apologeţilor, care au arătat în epocă prin argumente clare superioritatea credinţei şi vieţii izvorâte din Cuvântul lui Dumnezeu. În secolele următoare, din şcolile de la Atena, Alexandria sau Antiohia s-au ridicat teologi de seamă, care învăţaseră retorica filosofilor păgâni, culegând din ea numai cele bune, la fel cum albinele adună polenul doar din florile cele bune, cum spunea Sfântul Vasile cel Mare. Fără aceşti teologi, multe taine duhovniceşti ar fi rămas nelămurite pentru creştini. Tot o cântare a noua, de data aceasta un condac al Acatistului Sfinţilor Trei Ierarhi, ne aduce în atenţie o istorioară legată de motivul pentru care Sfântul Ioan a fost numit Gură de Aur: "înalt ritorisind, celor neînvăţaţi erau neînţelese unele din cuvintele tale. Atunci o femeie din popor, care asculta cu mare evlavie învăţăturile duhovniceşti, a ridicat glasul şi a zis: Învăţătorule duhovnicesc, sau mai bine Gură de Aur, adâncă este apa puţului sfintelor tale învăţături, dar funia minţii noastre fiind scurtă, să ajungă la apă nu poate". Tradiţia spune că Sfântul şi-a simplificat atunci cuvântarea, făcându-se înţeles, nerenunţând însă prin aceasta la profunzimea discursului său, explicând tuturor credincioşilor tainele Sfintelor Scripturi. Comentariile sale sunt şi astăzi foarte preţuite, iar exemplele de retori creştini pot fi înmulţite cu uşurinţă, însă vom numi aici numai pe marele nostru ierarh Antim Ivireanul. Imnul Acatist nu înfierează prin urmare pe "ritori", ci accentuează importanţa misterului. Aceştia nu se pricep cum anume se poate vorbi în Persoana Domnului atât despre un om deplin, cât şi despre Dumnezeu deplin. Logica este depăşită de adevărul tainic nemaivăzut al Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru noi, iar acest adevăr nu poate fi acceptat decât aşa cum este. În faţa înţelepciunii divine, omului nu-i rămâne decât să se minuneze de taină şi să preamărească pe Creatorul şi Mântuitorul lui. Retorul tace, fiindcă oratoria sa se foloseşte de argumentele logicii umane. Dar nu înseamnă că nu se poate minuna şi el, la fel ca toţi ceilalţi oameni. Iar atunci retorica sa, limbajul său atât de înţelept alcătuit, va putea să dea naştere celor mai frumoase imnuri, celor mai înţelepte predici, fără a scormoni taina, ci incluzând-o pe aceasta în discursul său, devenit deodată ceva mai mult decât o prelegere. Retorul credincios devine poet, fiindcă astfel se poate apropia mai mult de infinitul dumnezeiesc de nepătruns. Creştinul care cercetează Scriptura, din care culege viaţă, nu ajunge niciodată la concluzia că a epuizat-o. În schimb va spune, aşa cum scria în 1919 poetul Lucian Blaga: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/şi nu ucid/cu mintea tainele ce le-ntâlnesc/în calea mea…"