Pe scurt despre dreapta socoteală

Sfântul Antonie cel Mare este unul dintre marii părinţi duhovniceşti al cărui nume poate fi cu uşurinţă asociat cu discernământul, pentru că mai multe ziceri ale sale au în centru această virtute, confirmată practic în viaţa ascetului. Un astfel de cuvânt despre discernământ sau deosebirea duhurilor cum apare în unele texte găsim şi în apoftegma a 8-a din Patericul egiptean: "Sunt unii care şi-au topit trupurile cu nevoinţa, şi pentru că nu au avut ei dreapta socoteală, departe de la Dumnezeu s-au făcut." O afirmaţie similară în ceea ce priveşte conţinutul, dar puţin diferită ca formă şi cu accentele altfel puse găsim la avva Pimen: "Mulţi părinţi de-ai noştri au ajuns la asceză, dar abia unul sau doi la ascuţimea cugetului prin rugăciune" (Pimen 106).

Tema celor două sentinţe este comună, discernământul sau dreapta socoteală (gr. diakrisis). Virtutea aceasta, pe care am putea-o numi o virtute sufletească sau chiar intelectuală, este pusă în opoziţie cu asceza, cu nevoinţa trupească, pentru ca în felul acesta să-i fie evidenţiată importanţa. Sfântul Antonie cel Mare supune parcă unui tir constant faptele bune, ascetice, făcute autonom şi socotite a fi valoare în sine. Aşadar: "Nu te încrede în faptele dreptăţii tale (Ant. 6, cf. 2 Co 1, 9) pentru că îţi poţi topi trupul în asceză şi totuşi să rămâi departe de Dumnezeu în lipsa discernământului. Singură, nevoinţa ascetică nu duce nicăieri", pare a spune bătrânul Antonie. Contextul în care pustnicul face asemenea afirmaţii era cu totul diferit decât cel în care trăim noi. Mentalitatea ascetică era mult mai stabilă. În plus, exista presiunea gnosticilor, care, dualişti fiind, predicau mortificarea trupului pentru slobozirea duhului din închisoarea materială. Într-o lume ascetică, radical diferită de a noastră, Sfântul Antonie trage un semnal de alarmă: Ucigând trupul încă nu aţi făcut nimic, nu există garanţia că Dumnezeu primeşte per se o astfel de jertfă. Ortodoxia trebuie dublată de discernământ, dreapta slăvire a lui Dumnezeu trebuie însoţită de orthopraxie.

Indiciul pentru dobândirea discernământului îl găsim la avva Pimen, care vorbeşte despre ascuţimea cugetului ce se naşte prin rugăciune. Spuneam mai devreme că dreapta socoteală ţine de domeniul sufletului sau al intelectului, ceea ce nu înseamnă însă că această calitate este una naturală, pe care poţi să o ai sau nu. Dimpotrivă, capacitatea deosebirii duhurilor este un dar al Duhului Sfânt, la care şi experienţa are o contribuţie însemnată. Oricum, suntem lăsaţi să înţelegem că virtutea aceasta, născută din rugăciune şi experienţă, este mult mai greu de dobândit decât o nevoinţă aspră şi îndelungată, care deşi poate măcina trupul, nu garantează întâlnirea reală cu Dumnezeu. Tendinţa aparentă împotriva unui ascetism sever trebuie totuşi văzută conform rigorilor epocii şi nu judecată cu măsura comodităţii moderne.

Soluţia Sfântului Antonie şi a Sfântului Pimen este asceza trupească (cu măsură), socotită totdeauna doar o cale şi nu un scop în sine, unită cu rugăciunea care duce la ascuţimea cugetului. Aceasta este calea dreptei făptuiri şi a discernământului.