Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei „Pe toţi sfinţii pomenindu-i…“

„Pe toţi sfinţii pomenindu-i…“

Un articol de: Mihai Gojgar - 31 Mai, 2010

Prima duminică după marele praznic al Rusaliilor, "ziua de naştere" a Bisericii, este prilejul unei întâlniri cu istoria Adevărului propovăduit, apărat şi trăit în felurite paradigme. Este ziua în care suntem puşi în faţa unei minunate pedagogii ortodoxe, deoarece Duminica Tuturor Sfinţilor este şansa, reluată an de an după Cincizecime, de a înţelege că, dincolo de statutul nostru social, de gen, de rasă, de putere economică, de demnitate, moralitate sau cupiditate, suntem chemaţi la sfinţenie. Privind icoana Duminicii Tuturor Sfinţilor înţelegem că la îndumnezeire nu sunt chemaţi doar unii, ci toţi. Cred că nu puţini sunt cei care s-au întrebat, măcar o dată în viaţă, cum ajung unii dintre semenii noştri sfinţi. Există o vocaţie specială, o chemare din partea lui Dumnezeu? Ar fi nedrept să fie aşa, din moment ce El ne aşteaptă pe toţi la desăvârşire: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este" (Matei V, 48).

Aşadar, o chestiune este lămurită: Părintele Ceresc ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la asemănarea cu El, braţele Sale sunt suficient de largi pentru noi toţi.

Dar dacă ar fi să găsim o însuşire comună sfinţilor, cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi sau neştiuţi care au vieţuit lângă noi, unde ne-am opri? Milostenie, curaj, asceză, răbdare? Ce virtute îi uneşte? Se pare că răspunsul îl avem în chiar primul verset al fragmentului citit în această duminică (Matei X, 32-33, 37-38 şi XIX, 27-30): "Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri". Deci, mărturisirea. Prin cuvânt, dar mai ales prin faptă. Pentru că sfinţii, dincolo de certa lor credinţă în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, au fost oamenii faptei, oameni de acţiune. Desigur, faptele unora au rămas în istoria universală, cine ar putea să ignore realizările Sfântului Împărat Constantin cel Mare, implicarea socială a Sfântului Vasile cel Mare sau biruinţele Sfântului Voievod Ştefan cel Mare? Dar nu trebuie să uităm nici şiragul de fapte pline de iubire şi discreţie ale celorlalţi. Pentru că fiecare, după măsura sa, L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât orice. Şi ajungem astfel la un alt punct al discuţiei: ierarhia iubirii. Mântuitorul ne apare destul de exigent când spune: "Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei X, 37). Dar asta numai dacă nu convenim asupra faptului că, fiind Iubirea, El este Cel ce ne învaţă să iubim pe tată, pe mamă, pe cei din jurul nostru. Nu putem să ne exprimăm dragostea pentru cei de lângă noi, dacă nu am experimenta iubirea Tatălui ceresc. Şi atunci când oglindim, după deschiderea noastră, dragostea Sa, vedem că El trebuie să fie începutul gândului nostru. Aceasta înseamnă că atunci când spunem că îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, vrem să mărturisim că atunci când ai primit darul Său infinit de iubire, prima grijă ne este să-i răspundem tot prin iubire. Pentru că El ne-a iubit întâi şi ne iubeşte în chip desăvârşit. Şi dacă ne cere să îl iubim pe El în primul rând este pentru că doar de la El vom primi şi puterea şi înţelepciunea să-i iubim pe ceilalţi. Căci fiecare om merită iubire, dar ea trebuie manifestată cu discernământ. Nu calculat, ci cu socoteală. Asumându-ne rolul de iubitori de Dumnezeu îl mărturisim pe Dumnezeu în lume prin semeni. Dumnezeu se face prezent între noi şi prin noi, prin vieţuirea noastră. Iar la judecată, şi Fiul lui Dumnezeu va mărturisi înaintea Tatălui şi înaintea tuturor popoarelor. Iar mărturisirea Lui pentru noi va însemna răsplata oglindirii iubirii Sale. Adică şansa, nu doar anuală, de a avea permanent în faţa ochilor icoana vie a Tuturor Sfinţilor.