Pedagogia Părinţilor pustiei

Avva Arsenie era un călugăr aspru, nevoitor, care cerea mult atât de la sine, cât şi de la ceilalţi. Sunt numeroase povestirile în care este prezentată aspra asceză pe care o practica pustnicul (spre exemplu apoftegmele 4, 14, 17, 18, 19, 20 sau 30). Asprimea vieţuirii avvei poate fi mult mai bine înţeleasă dacă ţinem seamă de schimbarea majoră pe care a făcut-o părăsind lumea (Arsenie 4: Se spunea despre el că, după cum nimeni nu purta haine mai bune decât dânsul pe când trăia la palat, tot aşa nimeni nu purta haine mai ieftine decât dânsul printre călugări). În apoftegma 36 avem apoi nuanţele. Când un bătrân care îl vizitează pe Arsenie se sminteşte de puţinul lui confort, preotul îi atrage atenţia asupra diferenţei dintre viaţa luxoasă pe care a dus-o în lume Arsenie şi la care a renunţat, în comparaţie cu asprimea vieţii ţăranilor egipteni dintre care proveneau majoritatea celorlalţi monahi. Bătrânul egiptean înţelege imediat şi regretă sminteala lipsită de temei.

Nu însă despre asceza avvei Arsenie vreau să vorbim aici. Lucrurile sunt destul de clare, mai ales că părintele nostru avea standarde foarte înalte: "Călugărului, dacă e cu adevărat luptător, îi este de ajuns să doarmă o oră şpe ziţ" (Arsenie 15). Standardul ascetic foarte înalt nu l-a impus însă niciodată fără discernământ, mecanic, şablonard. Când avea ceva de spus, monahul acesta aparent mizantrop o făcea cu delicateţe şi simţ pedagogic. Iată un exemplu: "Avva Daniel, ucenicul avvei Arsenie, a povestit: Mă aflam odată pe lângă avva Alexandru, pe când l-a apucat o durere şatât de cumplităţ, încât s-a întins cu faţa în sus. Tocmai atunci s-a întâmplat să vină avva Arsenie ca să-i vorbească şi l-a văzut întins. L-a întrebat: Cine este mireanul pe care l-am văzut aici? Avva Alexandru zice: Unde l-ai văzut? Avva Arsenie: Coboram de pe munte şi uitându-mă spre peşteră am văzut pe cineva stând culcat. Avva Alexandru i s-a închinat şi i-a zis: Iartă-mă, eu eram, căci mă apucase o durere. Bătrânul îi zice: Aşadar tu erai? Bine! Eu am socotit că era un mirean şi de aceea am întrebat" (Arsenie 23).

Trebuie să lămurim pe scurt cine sunt cei doi monahi, în afara avvei Arsenie, pomeniţi în povestirea de mai sus. Avva Daniel şi avva Alexandru sunt ucenicii lui Arsenie cel Mare, cei care, de altfel, au transmis şi cea mai mare parte a relatărilor privindu-l pe bătrân. De această dată sunt şi ei implicaţi. De remarcat este felul în care îl abordează Arsenie pe Alexandru, care îşi îngăduise un oarecare confort "lumesc", întinzându-se cu faţa în sus. Bătrânul, deci, nu îl mustră, ci îl face indirect să înţeleagă că a transgresat limitele îngăduite monahilor. Îşi permite, am putea spune, să joace puţin teatru pedagogic. Nu îl ceartă, ci îl lasă pe el să aprecieze dacă a greşit sau nu. Delicateţea şi atenţia în Pateric le întâlnim cel mai adesea şi de o parte, şi de cealaltă, atât la bătrâni, cât şi la ucenici. Discreţia povăţuitorilor întâlneşte atenţia încordată a celor povăţuiţi, care sesizează imediat nuanţele.

Esenţialul în apoftegma aceasta nu este faptul în sine, ci maniera în care înţelege avva Arsenie să-i facă observaţie ucenicului său. Nu direct sub forma unei acuze sau a unui atac, ci lăsându-i libertatea neatinsă şi invitându-l mai degrabă să îşi asume greşeala. Iar aici răspunsul avvei Alexandru este pe măsură, pentru că nu încearcă nici măcar o clipă să se ascundă, şi cu bărbăţie îşi asumă fapta fără ezitare.

Sintetizând învăţătura acestui text al Părinţilor, putem spune că, pe de o parte, ni se oferă un exemplu de pedagogie într-o atmosferă de maximă cinstire a libertăţii, iar pe de altă parte, avem un exemplu de asumare neclintită a greşelii, oricât de mare sau mică ar fi ea.