Pedagogia suferinţei

▲ Până la urmă, toate au o noimă pe care poate cândva ne va fi dat şi nouă să o cunoaştem şi să o înţelegem ▲

Întâmplările vieţii mele m-au dus de câteva ori la întâlnire cu oameni deosebiţi. Am înţeles însă, de la un anumit timp, că de fapt nu în mod întâmplător am ajuns să cunosc astfel de oameni. În sinea mea, desigur fără să conştientizez, eu i-am căutat mereu. Ba, mai mult decât atât, i-am căutat pentru că, tot fără să conştientizez, după celebrul cuvânt al lui Pascal, îi găsisem de mult. Nu ştiam propriu-zis, dar aveam presentimentul că există în lume şi oameni deosebiţi şi că mie îmi va fi dat să-i cunosc pe unii dintre aceştia, oameni care probabil graţie unei anumite atitudini pe care au avut-o de la început în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, au reuşit să se ridice la o mare altitudine moral-umană. Şi într-adevăr, lucrurile aşa s-au şi petrecut.

Pe acela despre care doresc să vorbesc acum l-am cunoscut într-o biserică şi primul lucru care m-a impresionat la el a fost contrastul puternic dintre vârsta lui înaintată (86 de ani) şi felul în care se prezintă, se manifestă în lume. Are, ce-i drept, părul alb, dar altfel arată foarte bine, iar de mişcat se mişcă asemeni unui tânăr, atât de vioi şi de energic este.

Nu mică mi-a fost mirarea când am aflat că a făcut 19 ani de închisoare grea pentru convingerile lui moral-religioase. Povesteşte uneori, dacă e provocat sau dacă simte că astfel ar putea ajuta pe cineva care are de trecut prin încerări grele, despre cumplitele şi interminabilele suferinţe din anii de detenţie. Au fost ani în care a convorbit intens cu sine însuşi, dar şi cu Dumnezeu. A avut de traversat situaţii din care nu vedea cum ar mai putea scăpa cu viaţă. Iar uneori parcă şi mai chinuitoare decât intensitatea suferinţelor era lentoarea cu care trecea timpul. Încât, nu de puţine ori, în convorbirile sale cu Cerul, intervenea întrebarea: „ Până când, Doamne?“

Se liniştea singur şi se împăca, de fiecare dată, cu situaţia în care se afla. Îşi aducea aminte şi îşi spunea, iar şi iar, că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu şi că, chiar dacă agenţilor răului li se permite să acţioneze cu atâta putere, totuşi, până la urmă, toate au o noimă, pe care poate cândva ne va fi dat şi nouă să o cunoaştem şi să o înţelegem.

Astăzi, când au trecut atâţia ani de la vremea când suferinţele păreau fără de sfârşit, se prezintă în faţa lumii ca un om care impresionează, pe de o parte prin simplitate şi modestie, iar pe de altă parte prin tinereţea sa spirituală, prin demnitatea umană şi prin fermitatea credinţei sale.

Este un model de practicant al credinţei creştin-ortodoxe, dar nu se limitează la atât. Citeşte cu aviditate, aş spune, din cărţile sacre, mai ales din cele prin care se întâlneşte cu învăţătura şi trăirea religioasă a Sfinţilor Părinţi. În felul acesta încearcă să se menţină căt mai mult timp în zonele cele mai înalte ale cunoaşterii şi ale trăirii.

Sigur că nici astăzi nu este scutit de încercări. Se simte şi astăzi afectat atunci când careva dintre copiii sau nepoţii lui are de traversat o situaţie de viaţă mai grea. Trece totuşi cu mai multă uşurinţă prin încercările care i se mai pun încă în cale, căci, graţie felului în care îşi duce viaţa, a ajuns a înţelege că pentru omul care nu se îndepărtează de Dumnezeu, chiar şi răul care intervine la un moment dat în viaţa sa poate fi convertit în bine.

Gândindu-se la toate câte au fost şi judecându-le din perspectiva experienţei pe care o are, înţelege că într-adevăr toate au avut o noimă şi că tocmai închisoarea l-a protejat împotriva unor rele mult mai mari. Era vremea războiului şi cu siguranţă ar fi trebuit să meargă pe front, să pună mâna pe armă şi poate chiar să ucidă. Şi tot anii aceia grei ai detenţiei l-au ajutat să ajungă la o asemenea putere şi fermitate a credinţei sale, încât, ca un pandant al întrebării „Până când, Doamne?“, astăzi, din sufletul lui izvorăşte cea mai curată rugăciune de recunoştinţă: „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că aşa bine ai voit!“