Pelerin spre Ierusalim

Evanghelistul Luca spune în Evanghelia sa: „Iisus a pornit înainte, urcând spre Ierusalim“ (Lc. 19, 28). Şi noi acum, cu prilejul Postului Mare, suntem chemaţi să-L urmăm pe Domnul. Cu aceasta, tema postului este exprimată în mod clar. Este urmarea lui Iisus Hristos. A fi creştini înseamnă să considerăm calea lui Iisus Hristos drept cale corectă pentru noi de a fi oameni - acea cale care conduce la scop, la o umanitate pe deplin spiritualizată şi sfinţită. A fi creştini este un demers sau devenire, sau mai precis: un pelerinaj, un a merge împreună şi a fi cu Iisus Hristos. În a fi pelerin împreună cu Hristos, Marele Pelerin sau Pelerinul cel veşnic. Un a merge în acea destinaţie pe care Domnul ne-a indicat-o şi ne-o indică. Dar despre care destinaţie e vorba? Cum poate fi găsită? Fraza din Evanghelia după Luca oferă două indicaţii în această privinţă. În primul rând, el spune că e vorba de o urcare. Acest fapt are înainte de toate o semnificaţie foarte concretă. Ierihon, unde a început ultima parte a pelerinajului lui Iisus, se află la câteva sute de metri sub nivelul mării, cu alte cuvinte, un suiş de aproape o mie de metri. Însă această cale exterioară este mai ales o icoană a mişcării interioare a vieţii creştine, care are loc în urmarea pelerinajului lui Hristos: este o urcare la adevărata înălţime a faptului de a fi oameni. Omul poate alege o cale facilă, fără complicaţii, fără implicaţii, evitând orice dăruire. Iisus merge în faţa noastră şi şerpuieşte spre înălţime. El ne îndrumă spre ceea ce este nobil, înmiresmat, ne conduce spre aerul sfinţit al înălţimilor spirituale: spre viaţa conformă adevărului; spre demnitatea care nu se lasă intimidată de gâlceava opiniilor dominante sau la modă; spre răbdarea sfântă care-l suportă şi-l afirmă pe celălalt. El povăţuieşte spre disponibilitatea faţă de cei îndureraţi, suferinzi, faţă de cei părăsiţi, abandonaţi sau uitaţi; El conduce spre fidelitatea care se află de partea celuilalt chiar şi atunci când situaţia este la limită. El călăuzeşte spre bunăvoinţa de a sprijini, ajuta sau întări; spre bunătatea care nu se lasă dezarmată nici măcar de nerecunoştinţă. El ne arată calea spre iubire - ni-L arată pe Dumnezeu, ne spune Cine este şi cum este Dumnezeu. Dumnezeu este iubire şi se cunoaşte ca iubire. Hristos este principiul iubirii, iar cunoaşterea creştină este una a iubirii, adică vorbim de o gnoseologie a iubirii între cel care cunoaşte şi cel care este (re)cunoscut. În acest spaţiu cunoaşterea nu este un fenomen închis şi nici cosmocentric pentru om, dar nici antropocentric şi nici în exclusivitate divin, ci este un fapt divino-uman. Hristos este Iubire şi unitatea Dragostei, a Adevărului şi a Vieţii divine şi umane.

„Iisus a pornit înainte, urcând spre Ierusalim.“ Dacă înţelegem acest verset al Evangheliei în contextul pelerinajului lui Iisus în ansamblul său - un pelerinaj care continuă cu fiecare generaţie - putem descoperi în indicaţia destinaţiei „Ierusalim“ diferite trepte spirituale. Dar ce înseamnă pur şi simplu locul „Ierusalim“? Acest loc aparte este cetatea în care se găsea lăcaşul sacru al lui Dumnezeu, a cărui particularitate trebuia să trimită la unicitatea lui Dumnezeu Însuşi. Dacă Iisus urcă împreună cu poporul peregrin spre Ierusalim, El merge acolo pentru a celebra împreună Paştele: memorialul eliberării lui Israel - memorial care este întotdeauna nădejde eliberatoare a dobândirii libertăţii definitive de la Dumnezeu. Şi Iisus Hristos se îndreaptă spre această sărbătoare ca spre un Paşte personal, având conştiinţa deplină că El însuşi este Mielul în care se va împlini ceea ce profetic Cartea Exodului spune în acest sens (cf. Ex 12, 5-6.14). În fine, Iisus ştie că drumul Lui nu este un punct, ci este o virgulă, adică va merge mai departe: nu va avea în Cruce sfârşitul Său. Ştie că drumul Lui va desfiinţa dezbinarea, va smulge vălul dintre această lume şi lumea lui Dumnezeu; că jertfa Lui va urca până la tronul cel de sus al lui Dumnezeu şi-L va împăca pe Dumnezeu cu omul în trupul Său. Ştie că trupul Său înviat va fi noua jertfă şi noul naos; că în jurul Lui, din comuniunea sfinţilor şi îngerilor, se va forma noul Ierusalim care este în cer şi totuşi este deja şi aici, pe pământ, pentru că, în Pătimirea Sa, El a deschis graniţa dintre lumea văzută şi nevăzută, dintre cer şi pământ, dintre îngeri şi oameni. Calea Lui conduce dincolo de colina muntelui templului până la înălţimea lui Dumnezeu Însuşi: aceasta este marea urcare la care El ne invită pe noi toţi. El rămâne mereu lângă noi, cu noi, pe pământ, şi a ajuns deja mereu la Dumnezeu. El este de faţă cu noi şi sus în cer cu Tatăl. El ne conduce pe pământ şi dincolo de pământ, spre Răsăritul cel de sus.

Astfel, în lărgimea înălţării lui Iisus devin vizibile dimensiunile urcuşului nostru - linia de sosire la care El vrea să ne conducă: până la piscurile atemporale ale lui Dumnezeu, la a fi cu Dumnezeu Unul în Treime. Acesta este scopul adevărat al vieţii şi comuniunea cu El este calea. Comuniunea cu Hristos înseamnă a fi pe drum ca pelerin, a fi pelerin cu Iisus spre Răsăritul cel de sus, o continuă ascensiune în sus, spre adevărata înălţime a chemării şi vocaţiei noastre. A păşi ca pelerin împreună cu Iisus înseamnă, în acelaşi timp, a păşi spre acel „noi“ al celor care vor să fie pelerini cu El. Pelerinajul sfânt până la plinătatea vieţii, până la un a fi asemenea cu Iisus Hristos, depăşeşte propriile noastre stăruinţe sau puteri, acest mers peregrin înseamnă mereu şi a fi luaţi de mână, purtaţi. Suntem pelerini spre Ierusalimul cel de sus cu Iisus Hristos - împreună cu El în urcarea spre culmile tainice ale iubirii veşnice a lui Dumnezeu.