Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pelerinaj la Mogoşoaia

Pelerinaj la Mogoşoaia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Victor Simion - 13 Iunie 2014

S-au adunat, iată, aproape trei veacuri de când în buza de lac a Mogoşoaiei, pe plai de linişte, sub baldachine de piatră, grele de istorie, îşi oglindeşte chipul una din nestematele artei vechi româneşti la a cărei făurire şi-a adus toată truda sa de om cel ce s-a statornicit adânc în conştiinţa naţiei ca un temeinic făcător de cultură românească.

Domnul acesta, Io Costandin Basarab Voievod, născut sub zodie tragică, care a pierit pentru a nu muri niciodată, a semănat pe ogorul ţării sale cu acea dărnicie dintotdeauna a plugarului către pământul reavăn al vieţii şi al morţii sale boabe nestemate de artă pe care timpul le-a pârguit, dându-i preţul fără de preţ al neuitării. Ne minunăm încă şi azi, după veacuri de timp, aşa cum şi-au minunat privirile mulţi călători străini de altădată, de tainica delicateţe a podoabei vegetale, un adevărat florilegiu ce pare a fi fost transformat în stană de suflarea vrăjită a vreunui duh. Este acelaşi duh pe care îl întâlnim şi la piatra Hurezilor, unde a prins rod sub dalta meşterului Vucaşin şi a fraţilor săi de breaslă, precum şi la alte multe zidiri ale vremii.

Din cuhnia cu bolţi înalte aidoma celor din Fanar se aduceau bucate alese iluştrilor oaspeţi care îşi desfătau gusturile din tipsii, pocale, năstrape, bucurându-şi şi privirile cu magnificele arginturi poleite pe care mâna cu har a unor meşteri, cum au fost meşterul Hann sibianul sau meşterul May din Cristianul Braşovului, le-au înflorit cu heliantuşi, cu bujori, cu aruni sau cu tulipe, spre a mulţămi ochiul exigent al domnului care, în semn de mare preţuire, i-a socotit meşteri ai domniei sale.

Trecem pe sub portaluri tivite cu chenare din piatră înflorată şi suntem întâmpinaţi de icoane, chipuri de sfinţi-oameni cu ochii întrebători ce par a dori să desluşească adevăratele taine şi rosturi ale vieţii aşa cum s-a străduit să o facă şi acel Giotto al picturii româneşti, zugravul Pârvu Mutu ot Câmpulung, al cărui tablou al ctitorilor de la Filpeştii de Pădure, cu cele 55 de personaje, ca şi celebrul său autoportret vor fi pietre de hotar ale întregii noastre picturi, căreia el îi deschide noi făgaşuri. Jilţuri cu înalte sprijinitori, laviţe şi paturi cu baldachin meşterite în lemn de oameni simpli la stare, dar purtând în ei iubirea de codru şi de natură pe care şi-au rostit-o cu talent ca o doinire, în şerpuitoare poeme vegetale, mobilau odăile şi iatacurile palatului pentru hodina domnului şi a doamnei sale, precum şi a coconilor ce veneau aici să se bucure de binecuvântata frumuseţe a locului.

Ca bun creştin ce era, se refugia Costandin Vodă la loc ferit pentru a se închina Maicii Domnului spre liniştea sufletului său şi pentru a cere ocrotire pentru ai lui şi pentru binele ţării, deschizând pentru rugă coperţile din aur ale Sfintei Evanghelii pe care se aflau chipul său şi al Doamnei Maria, coperţi făurite chiar din porunca sa de iscusitul meşter May braşoveanul.

Tot aici, somptuoase broderii lucrate cu fir migălos şi înnobilate cu mărgăritare sau pietre scumpe, ca şi grelele catifele precupeţite de la neguţătorii veneţi sau genovezi, amintesc de strălucirea de faimă a curţii domneşti de odinioară. Alături de acestea, îşi deschideau filele, ca nişte petale brumate de trecerea veacurilor, cărţi rare scrise în grai românesc, grecesc sau slavonesc, trase în tiparniţele chiliilor de la Târgovişte, Bucureşti, Snagov, Buzău sau Râmnicu Vâlcei de mâna unor iscusiţi cărturari sau meşteri în şrift, cum au fost un Antim Ivireanu, un Mitrofan din Buzău, un Damaschin, un Ursu, un Ioanichie sau alţi preacuvioşi monahi iubitori de slovă înţeleaptă de prin aceste sfinţite meleaguri. Şi aflând că multe dintre ele au stat, alături de alte tomuri elineşti, letineşti, frănţozeşti sau turceşti pe poliţele bibliotecii Sale, putem ghici subţirimea de gând şi de spirit a domnului, care-i citea pe Plutarh, pe Herodot, pe Homer, pe Euripide sau pe Aristofan în limba veche a Eladei şi care, în rarele clipe de răgaz sufletesc, se preocupa de logică, de psaltichie, de geografie şi fizică, de matematică şi metafizică, de filosofie sau de drept, de gramatică sau de literatură.

În acest lăcaş pe care Brâncoveanu Voievod îl dorise nu numai ca loc de hodină şi de răgaz sufletesc, ci şi ca gazdă a muzelor şi a spiritelor alese ale vremii, prin odăile împarfumate cu pelin, jaleş, cimbrişor şi alte ierburi frumos mirositoare arse în căţui de argint şi-au petrecut paşii oaspeţi de seamă ai domniei sale, precum Stolnicul Cantacuzino, latinizantul elev al şcolii padovane, sau Ierotei Comnenul, ilustrul fizician şi matematician al vremii, sau Gheorghios Hypomene din Trapezunt care i-a dedicat lui Brâncoveanu un poem în limba latină, sau medicul padovan Antonios Stratigos, sau contele Bartolomeo Ferrati şi încă mulţi alţii, însoţiţi desigur de acel Del Chiaro, secretarul florentin al domnului.

Peste toată această strălucită lume de fapte şi oameni plutea şi atunci, ca şi astăzi, pe sub bolţi ca o suflare, pajura bicefală a spiţei statornicite în marmură de mâna, poate, a unui pietrar venet adus aici de domn de pe lacustrele meleaguri.

Mi-am petrecut paşii, recent, într-o luminoasă zi de cireşar, înmiresmată cu aroma florilor de tei. Mi-am dorit ca în acest an aniversar să-mi plimb paşii pe acolo pe unde şi Măria Sa şi i-a petrecut cu veacuri de timp în urmă şi să-i mulţumesc în gând pentru uriaşa piatră de hotar pe care a sădit-o în istoria neamului. La Mogoşoaia de astăzi nu se obişnuieşte ca, înainte de a-şi lua rămas-bun, oaspetele să arunce un bănuţ în oglinda spartă de trestii a lacului spre a alunga teama ascunsă de a nu mai putea reveni, deoarece aici se revine mereu adus de acea chemare a neamului de care adevăratele suflete nu se înstrăinează niciodată.