Pelerinajele interioare ale creştinilor

Sunt foarte frumoase acele pelerinaje petrecute în ţară sau străinătate. Cu multe mănăstiri vizitate, cu o dorinţă vie de a impresiona vizitatorul prin acele locaşuri de rugăciune şi reculegere, pelerinajele sunt o reiterare a condiţiei omului în lume: aceea de călător. Pentru o săptămână sau două devenim străini, adică oameni care îşi părăsesc locul călduţ de acasă în favoarea unei experienţe spirituale benefice. Am observat nu o singură dată cazuri în care persoanele plecate în pelerinaj s-au întors mult mai deschise orizonturilor duhovniceşti. Este suficientă şi o singură zi în casele liniştii: mănăstirile.

Este drept că tot mai mulţi creştini fac pelerinaje, iar acest lucru este îmbucurător. Ne dă speranţa că numeroşi credincioşi regăsesc astfel un drum spre Hristos pe care din diverse motive nu îl mai frecventau. Alteori, pelerinajul nu mai constă doar în redescoperirea miraculoasă a credinţei, ci în îmbogăţirea propriei experienţe bisericeşti. În dese rânduri, însă, pelerinajele nu pot aduce prea mult, pentru că acei oameni prezenţi în ele nu au făcut niciodată un pelerinaj interior. Dacă împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul nostru, atunci pelerinajele ar trebui să aibă şi această componentă eminamente spirituală.

Cum facem un pelerinaj în interiorul nostru? Învăţăm să ne rugăm. Doar aşa ni se deschide poarta cerului aflată în inima noastră. Un pelerinaj lipsit de rugăciune este ca o mâncare binecuvântată lipsită de sare. Nu are nici un sens şi nici nu se deosebeşte prea mult de o simplă excursie la munte. Apoi, contează foarte mult cu ce gând mergem la o mănăstire. Nu putem să considerăm obiceiul multor pelerini de a fotografia absolut tot un lucru neapărat negativ. Amintirile duhovniceşti au nevoie şi de lucruri cât se poate de concrete, iar locul vizitei este unul dintre ele. Problema apare atunci când această dorinţă de a ajunge să vezi şi să înregistrezi totul ocupă primul loc. Liniştea şi atmosfera rarefiată, transparentă a mănăstirii nu poate fi înregistrată pe o cameră de luat vederi. Exterior vei fi câştigat poate un nou album de fotografii, dar pelerinajul interior se fragmentează definitiv.

Smerenia, dorinţa de a face o faptă bună sunt şi ele binevenite într-un pelerinaj. La fel şi cunoaşterea persoanelor prezente împreună cu noi. Nu mai vorbim de faptul că indiscreţiile sau aluziile răutăcioase trebuie excluse. Ceea ce devine dureros în pelerinaje sunt acele momente de criză: întârzierile, lipsa din diverse motive a cazării şi hranei sau certurile directe între participanţi. De acest lucru nu se face vinovată decât lipsa motivaţiei duhovniceşti. Pelerinajul nu este o excursie frumoasă, este un mod de a fi. Creştinul este mereu în viaţă un pelerin, un călător. Ce fel de călător smerit te mai poţi considera atunci când crezi că trebuie să fii servit non-stop? Călătoria ta interioară este de mult timp întreruptă!

Nu încerc că critic anumite obiceiuri sau neputinţe omeneşti. Tot ceea ce doresc să fac este să pun în discuţie partea interioară a lucrurilor. Gândurile omului sunt într-un pelerinaj perpetuu, unele dintre ele nu apar decât o dată, altele mai des, iar câteva sunt cele care îi guvernează viaţa. La fel şi în pelerinajele din viaţă. Doar o singură intenţie poate sta la baza unui lucru, iar dacă ea este greşită, exteriorul este doar o consecinţă. Certurile din pelerinaje şi celelalte comportamente neadecvate nu se datorează locurilor vizitate, ci gândurilor iubite de om. De aceea vă recomand înainte să plecaţi într-un pelerinaj să vă gândiţi ce doriţi de fapt prin asta. Dacă vreţi doar o excursie, vă doresc să puteţi descoperi adevăratul sens. Mergeţi, şi Hristos să vă călăuzească paşii spre ceea ce vă este de folos. Dacă ştiţi deja sensul, atunci încercaţi să duceţi pelerinajul interior la adevărata sa miză: împărăţia cerurilor. Dincolo de această etapă trebuie doar să ajungeţi acolo, în locul unde pelerinul se odihneşte. Veşnic.