Pensia şi familia ei

Hotărât, cuvântul pensie a ocupat un spaţiu important în discursul politic şi în limbajul publicistic al ultimelor două-trei săptămâni; un motiv pentru a-i acorda un loc şi în rubrica de faţă. După Dicţionarul Academiei, în scris, termenul a fost utilizat prima dată în limba română la 1741, în varianta pinzion (este citat un document publicat de N. Iorga). Această formă ne trimite spre germ. Pension, una din sursele etimologice ale neologismului, pentru care mai pot fi citate fr. pension, ca şi rusescul pensiia, o pronunţie preluată direct în limba română literară.

Toate aceste forme se explică însă din lat. pensio, cu sensul de „plată, rată“, la care ne referim pentru a aminti că prima semnificaţie cu care a fost folosit cuvântul (şi la noi) nu avea prea mult de a face cu sensul generalizat astăzi, „indemnizaţie bănească acordată de stat (sau de particulari) persoanelor care, pentru limită de vârstă sau de invaliditate, îşi încetează activitatea ca salariaţi“. Aşadar, înainte de a funcţiona principiul „dreptului la pensie“, din legislaţie sau din contracte de muncă, pensia era o plată în bani, oferită cuiva, pentru diferite servicii, de o persoană sus-pusă (în Occident, un prinţ, de exemplu) sau de comunitate.

Această semnificaţie, de sprijin social, de ajutor periodic în bani, plătit unei persoane pentru a-i asigura existenţa, reiese şi din definiţia dintr-o Rânduială judecătorească de obşte, tipărită la Viena în 1787: „pensiile, adecă plăţile carele cineva le capătă din milă“, termenul fiind chiar sinonim cu milă, după cum se glosa într-un text din „Albina românească“, a lui Asachi, în 1829: „milele sau penziile săracilor“.

Iată alte câteva formulări reflectând împrejurări (şi mentalităţi din secolul al XIX-lea) cu privire la acordarea acestui ajutor; după Regulamentul Organic (lege promulgată în 1831-1832 de către autorităţile imperiale ruseşti în Moldova şi Ţara Românească), pensia îi privea pe „săracii cei întrebuinţaţi“ (adică cei care au avut anumite slujbe) şi pe „sărmani“, ca şi pe „cocoanele văduve“. Numai cu timpul s-a încetăţenit sensul de astăzi, formulat astfel, cu o notă personală, pentru a sublinia evoluţia semantică, de August Scriban, în dicţionarul său din 1939: „Sumă mai mică decât leafa şi pe care statul... o plăteşte în fiecare lună funcţionarilor ieşiţi cu onoare din serviciu“.

Dar statutul pensionarilor, dat fiind raportul dintotdeauna dintre „leafă“ şi pensie, nu a fost niciodată de invidiat; de aici, în familia lexicală pe care a generat-o, frecvenţa diminutivului, pe care o exemplificăm prin citate de pe internet: „pensie, pensioară, îmi mai lasă ei de-o pâinişoară?“, sau, pe tema „oglindă, oglinjoară“, din basme, „Pensie, pensioară, spune-mi cât de mică eşti?“. Şi nu lipseşte nici o parafrazare după al patrulea verset din Rugăciunea domnească: „Pensioara noastră cea de toate zilele“. Bineînţeles, disputa socială reflectă, îndreptăţit, folosirea sarcastică a diminutivului: „domnul subprefect îşi trage o pensioară“, „indemnizaţia de consilier rotunjeşte pensioara“, ca să nu mai vorbim de „o pensioară de parlamentar“!

În sfârşit, pornind de la sensul de „plată“ al cuvântului, se explică şi alţi termeni din familie, de exemplu pensiune - „întreţinere, cu masă şi găzduire, contra unei sume de bani“, pension - „institut particular de învăţământ, în sistemul educativ din trecut“.

Revenind spre începuturi, ne întrebăm însă cât de „întrebuinţat“ (fizic şi psihic) trebuie să fie cineva ca să iasă „cu onoare“ din serviciu?