Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Pentru o cultură a Învierii
Oridecâteori Dumnezeu a vrut să-i adune pe oameni, mulţimile au fost oprite să-L mai caute şi să creadă în El (Ioan 12, 9-11). Gândindu-se la "moarte peste moarte" - după o expresie a Sfântului Chiril al Alexandriei folosită într-un comentariu la Evanghelia ce se citeşte în Duminica Floriilor - pentru a şterge orice urmă evidentă de existenţă a Mântuitorului nostru Hristos, chiar şi astăzi se pare că un Dumnezeu mort valorează în ecuaţia celor care neagă Învierea mai mult decât un Dumnezeu viu. Conştient că într-o societate în curs de secularizare totală, care-şi revendică tot mai pregnant "dreptul" la păcat şi la moarte, misiunea principală a Bisericii este de a însufleţi mai mult ca oricând cultura Învierii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a făcut în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în data de 12 aprilie 2011 următoarea afirmaţie: "După căderea comunismului ateu şi totalitar, popoarele eliberate au experiat în primul rând adevărul fundamental că libertatea este un mare dar al lui Dumnezeu şi că religia autentică poartă în ea seminţele învierii ca biruinţă a adevărului asupra minciunii şi a vieţii asupra întunericului morţii spirituale şi fizice".
Îndepărtarea ostentativă de previziunea unei lumi aflate în deplină comuniune cu Dumnezeu nu se poate face decât în două moduri: fie omorând toţi oamenii, fie omorându-L, chiar şi numai conceptual, pe Dumnezeu. De ce oare, într-o lume a conectivităţii pe cale să creeze noi identităţi, oamenii refuză din ce în ce mai mult conexiunea la realităţile vieţii spirituale? Pentru că, secerând orice legătură cu Dumnezeu, există oameni care în continuare îşi propun să facă din moarte un obstacol inexpugnabil. În timp ce prin cultura Învierii oamenii sunt nevoiţi să îşi smulgă de pe chip masca apăsătoare şi înşelătoare a morţii, prin îndepărtarea de Dumnezeu le este mai simplu să declare moartea drept soluţie imposibil de evitat a suferinţei şi a răutăţii. Folosind tactica vicleană a complexului de vinovăţie prin care sunt creaţi "vinovaţii fără de vină", se consideră mult mai convenabil ca eşecurile înregistrate de-a lungul timpului de umanitate să fie plasate în cârca unui Dumnezeu mort din punctul lor de vedere (aşa cum procedează cei care dau vina pe Biserică pentru insuccesele lor). Cultura Învierii se opune culturii fricii prin care disperarea, această teribilă maladie a sufletului pe cale să se cronicizeze în societatea contemporană, ia loc treptat credinţei în Dumnezeu. Atunci când viaţa nu reprezintă altceva decât reversul aceleiaşi medalii pe care se află şi moartea, cultura Învierii conferă o identitate cu totul şi cu totul specială, greu de tolerat de către cei care intenţionat sau nu confundă credinţa în Dumnezeu cu disperarea umană. Obsesia morţii - căreia i se opune nădejdea creştină a Învierii - nu este altceva decât semnul eşecului unei credinţe izvorâte din disperare. Ce-i poate oferi cultura Învierii unui om disperat? Curaj. Învierea Mântuitorului Hristos constituie dovada clară a faptului că Dumnezeu face tot posibilul ca oamenii să trăiască normal, eliberându-i de complexul de vinovăţie. Prin actul Învierii Sale, Dumnezeu îi ajută pe cei care trăiesc sentimentul unei false vinovăţii - conform căreia orice nenorocire reprezintă automat o pedeapsă dumnezeiască - să aprecieze corect şi să-şi asume propriul lor nivel de vină.
.jpg)
