Pentru o lume fără duşmani

În Duminica a XIX-a după Rusalii, pericopa scripturistică citită în cadrul Sfintei Liturghii ne invită să aplicăm un paradox: să ne iubim vrăjmaşii. Desigur că, doar auzind acest îndemn, ni se pare imposibil de împlinit, o cerinţă peste puterile omeneşti. Şi, de fapt, chiar aşa şi este. A-ţi iubi duşmanii nu poate fi mai mult decât o teorie aplicată doar de Fiul lui Dumnezeu, Cel Care S-a jertfit din iubire pentru neamul omenesc şi S-a rugat pentru iertarea celor care din răutate şi ignoranţă L-au răstignit.

Cuvintele auzite în această duminică par să fie, însă, porunci ferme adresate nouă, dispoziţii care trebuie - şi nu care pot fi - împlinite: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ (v. 35). Haideţi să analizăm mai cu atenţie textul. Urmărind cele şase versete, cititorul poate constata existenţa unei scări a imperativelor. Mai întâi, ni se cere să-i tratăm pe ceilalţi aşa cum am vrea să fim trataţi şi noi de către ei. „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea“ (v. 31). Apoi, următorul deziderat este iubirea celor ce ne fac rău (v. 35). Iar în finalul fragmentului, ni se fixează ştacheta iubirii de semeni la cel mai înalt nivel: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv“ (v. 36). Ei, bine, acum rămâne să ne privim cu multă exigenţă viaţa şi să examinăm modul în care noi tratăm relaţiile cu ceilalţi. Iertăm uşor? Iertăm greu? Iertăm? Putem face bine după ce ni s-a făcut rău? Ajungem cumva la nivelul dumnezeiesc al dragostei faţă de duşmani? Fiecare ştie. Cert este că, indiferent de suferinţele provocate de cei de lângă noi, indiferent de numărul neplăcerilor suportate, trebuie să nu ne răzbunăm, căci ştim că Domnul a zis „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti“ (Evrei 10, 30). De altfel, aşa cum există o scară a progresului în iubirea celor ce ne greşesc, există şi una în ajungerea la nivelul dumnezeiesc. Prima este, deci, ne-răzbunarea, eliminarea gândului unei vendete.

A doua treaptă pe care putem urca este facerea de bine, filantropia îndreptată spre cei ce ne-au făcut, cu voie sau fără de voie, rău. „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Romani 12, 20-21).

Cum? El îmi face rău şi eu îl ajut? Desigur, vă poate părea nedrept, anormal sau nejustificat. Dar asta numai dacă noi suntem corecţi faţă de toţi, dacă împlinim toate datoriile de oameni şi de creştini, dacă suntem împăcaţi cu noi şi cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu huliţi niciodată spunând că Dumnezeu este drept!“, adică Dumnezeu priveşte căderile noastre cu multă iubire şi îngăduinţă. Nu cu dreptate, nu cu precizie, nu pune pe cântar scăderile noastre. Ci cu multă milă. Dar... bănuiesc că fiecare le-avem pe-ale noastre. Sau, altfel spus, toţi greşim faţă de semeni. Prin asprime, cruzime, neomenire, nemilostivire, prin acţiuni rele şi prin lipsa binelui. După cum este scris: „Nu este drept nici unul; Nu este cel ce înţelege, nu este cel ce caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este (Romani 3, 10-12). Atunci, este evident că trebuie să facem binele, oricui, oriunde, indiferent de un eventual trecut al relaţiei cu el.

Măcar binele acesta de l-am face, am arăta iubire de semeni, dragoste faţă de cei ce ne-au greşit: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ (Ioan 13, 35). Şi de câte ori să-l iert? „Oare până de şapte ori? Zis-a lui Iisus: Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte“ (Matei 18, 21-22).

Încheiem cu un gând. Cred că ne-ar fi foarte uşor să ne iubim vrăjmaşii noştri dacă ei ar dispărea. Cum, că ei ne urăsc? Simplu, să nu-i mai considerăm duşmani, ci doar oameni care au nevoie de înţelegerea şi compasiunea noastră. Oameni care nu au fost învăţaţi să iubească, ci educaţi să duşmănească. Astfel, porunca iubirii vrăjmaşilor ar fi mai uşor de împlinit.