Perdanţii sunt invitaţii care n-au răspuns chemării Stăpânului

▲ Fragment din cuvântul PF Părinte Daniel, rostit duminică, 14 decembrie, în paraclisul Reşedinţei patriarhale ▲

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în Parabola celor invitaţi la cină două planuri diferite, însă complementare. În primul rând, această parabolă se referă la istoria mântuirii neamului omenesc care începe cu poporul lui Israel. În al doilea rând, cele spuse de Mântuitorul au o semnificaţie duhovnicească pentru fiecare dintre noi.

Stăpânul care a pregătit această cină şi cheamă pe cei cunoscuţi este Dumnezeu Tatăl. Cina aceasta care seamănă cu o nuntă este însăşi venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, întruparea lui Hristos-Domnul. Nu cheamă la un prânz, ci cheamă la o cină, făcând legătură între cina din parabola evanghelică şi Cina cea de Taină pe care Mântuitorul Iisus Hristos o instituie seara. Adică este sfârşitul unei perioade de pregătire şi începutul unei noi perioade, cea de mântuire. Deci, la plinirea vremii, spre seara unei etape, a făcut Cina. Nu cheamă la prânz, ci la cină, pentru ca să arate legătura dintre timpul împlinit ca pregătire pentru venirea lui Hristos şi însăşi venirea Lui şi începutul timpului Noului Legământ.

Dumnezeu Tatăl cheamă la Cină prin Fiul, numit aici slugă

Sluga se adrează mai întâi celor cunoscuţi ai lui Dumnezeu. Aceştia sunt cărturarii şi fariseii, învăţătorii de Lege, cei care stau în Casa Domnului, în Templu, şi, cunoscând scripturile, învaţă poporul. După ce refuză chemarea, Dumnezeu Tatăl trimite pe Fiul Său să cheme pe alţii, decât pe cei aleşi, şi anume a doua categorie de invitaţi, cei din pieţe şi de pe străzile cetăţii. Aceştia sunt, după interpretarea Sfântului Chiril al Alexandriei, mulţimile de iudei care, ascultându-L pe Hristos şi văzând minunile Lui, au crezut în El.

Dar mai rămân locuri libere şi Stăpânul casei trimite din nou pe Sluga Sa, spre alţi oameni, care nu se aflau în cetate, ci în afara ei, pe la garduri, adică acele garduri care la sat împrejmuiesc grădinile. Aceştia sunt popoarele păgâne care trăiesc mai mult în neorânduială şi într-o formă mai primitivă a vieţii, fără cunoştinţa Adevărului. Abia a treia categorie este cea mai surprinsă de invitaţie, pentru că nu sunt din cei aleşi sau din cei care ar avea o prioritate sau o importanţă.

Când Mântuitorul Iisus Hristos termină această parabolă arată că s-a umplut Casa Stăpânului şi era bucurie mare, ca bucuria mântuirii în împărăţia cerurilor.

Dumnezeu cheamă pe alţii în mod surprinzător

Prima concluzie pe care o tragem din această învăţătură a Mântuitorului Iisus Hristos este faptul că, dacă Dumnezeu constată că cei chemaţi nu răspund chemării, planul Lui totuşi nu este zădărnicit, el nu eşuează niciodată. Perdanţii sunt cei care au fost invitaţi şi n-au răspuns chemării. Dar Cina, odată pregătită, îşi va atinge scopul său. Dacă cei preferaţi nu vin la ea, Dumnezeu preferă pe alţii, găseşte, cheamă pe alţii în mod surprinzător. El face surprize, minuni, este Dumnezeu mare Care face minuni. El lucrează în mod planificat, dar şi într-un mod neaşteptat. Are un plan şi uneori Îşi depăşeşte propriul Său plan sau îl împlineşte într-un mod minunat.

Stăpânirea lumii şi înrobirea simţurilor nu răspund la chemarea lui Dumnezeu

În al doilea rând, această parabolă se referă la fiecare dintre noi. Cele trei refuzuri, cele trei categorii de oameni sunt trei permanente ispite în viaţa omului care îl împiedică să răspundă chemării, să intre în comuniune cu Dumnezeu, să intre în Casa Celui Care-i invită la Cină.

Prima ispită este reprezentată de oamenii care sunt prea înrobiţi de grijile lumeşti ale ţarinei. Aici ţarina înseamnă lumea cu toate activităţile ei, cu toate tentaţiile şi mai ales duhul de a stăpâni cât mai mult lumea aceasta. Ţarina este şi câmpul multelor atracţii, multelor planuri şi proiecte pe care le facem să stăpânim lumea aceasta sau să trăim aici în uitare de Dumnezeu, ca şi când El n-ar exista.

Al doilea val de ispite este cel al patimilor care stăpânesc cele cinci simţuri, simbolizate de cele cinci perechi de boi. Simţurile, atunci când sunt înrobite de patimi, îngreuiază răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu.

Familia trebuie să devină mediul binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi

A treia categorie de ispite sau de piedici este cea legată de ispitele plăcerii şi mai ales de grija excesivă faţă de familie. Atât de mare este grija pentru familie, atât de importantă este fiecare persoană din familia noastră, încât familia întreagă şi fiecare în parte uită de Dumnezeu. Sunt o mulţime de oameni care duminica şi în sărbători sunt absorbiţi cu rezolvarea problemelor familiei, fie curăţenie în casă, fie mâncare mai bună, fie odihnă mai prelungită, încât timpul pentru a merge la biserică nu mai există. Nu grija raţională şi binecuvântată pentru familie este aici criticată, ci faptul că, uneori, familia ne înrobeşte atât de mult încât uităm că ea este o binecuvântare de la Dumnezeu şi dacă nu punem familia conjugală în legătură cu Sfânta Euharistie, cu Sfânta Biserică, cu familia cea mare duhovnicească a credinţei, atunci devine o piedică între noi şi Dumnezeu, ori ea este dată ca să devină mediul binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi.

Crizele lumeşti, împătimirea simţurilor prin mâncare prea multă, distracţii, vedere sau orice ispită care ne împiedică să trăim şi duhovniceşte, tot ceea ce constituie o viaţă biologică exlusivă, fără dimensiune spirituală, este ispita celor cinci perechi de boi în care omul trăieşte mai mult biologic, animalic, decât duhovniceşte. A treia ispită ne împiedică să facem din casa noastră o casă a binecuvântării şi a prezenţei lui Dumnezeu şi ne împiedică să facem legătura între Casa Domnului şi casa noastră.

Ca misionari, să stăruim şi să insistăm să vină creştinii la Biserică

În concluzie, Evanghelia ne arată că în această perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să folosim timpul pentru a ne spovedi şi împărtăşi mai des, de a face fapte bune şi de a nu lăsa în viaţa noastră să se instaureze alte priorităţi decât grija pentru suflet şi să dăm răspuns la chemarea lui Dumnezeu.

Din pericopa evanghelică a celor chemaţi la Cină vedem că Dumnezeu, în iubirea Lui milostivă, atotcuprinzătoare, deşi are preferinţă, în acelaşi timp are preocuparea ca toată lumea să se mântuiască, să vină la cunoştinţa Adevărului. Deci, vedem, pe de o parte, o preferinţă, o întâietate, iar pe de altă parte, dorinţa ca toţi să se mântuiască. Când ne gândim la mântuirea noastră este bine să ne gândim şi la mântuirea altora. Cât mai mulţi oameni să aducem la Biserică, cât mai mulţi să fie chemaţi, invitaţi. Să-i chemăm pe tineri, pe vârstnici, pe bolnavi, pe cei neputincioşi. Sigur, respectăm libertatea fiecăruia, dar în Evanghelie, pentru a treia categorie de invitaţi Mântuitorul spune: „Sileşte-i să intre!“. Aceasta nu însemnă o forţare, ci o stăruinţă, insistenţă ca să vină. Noi, ca misionari creştini, trebuie să insistăm ca lumea, care e pe drumuri rătăcite, pe la garduri de oprelişti, de blocaje şi de bariere mentale şi spirituale, să fie adusă în Casa Domnului, la Cina mântuirii.