În timpurile în care trăim constatăm cu îngrijorare că mulţi oameni care se declară creştini au foarte puţine lucruri care să-i lege de creştinism. Ei au primit botezul în numele Persoanelor Preasfintei
28 Apr, 2024
Peregrinul însetat de înţelepciune
Parcurg cu plăcere şi interes epistolele ieromonahului Antonie Plămădeală expediate prietenilor săi din Slatina Fălticenilor, preotul Petru şi preoteasa Angela Ciobanu, datate în perioada de sfârşit a bursei sale din Anglia.
Pe lângă dorinţa de cunoaştere, extinsă nu doar la oameni cu diferite profesii şi preocupări, ci şi la locuri risipite în toată Europa şi dincolo de ocean, ieromonahul Antonie Plămădeală a găsit timp pentru a le împărtăşi bunilor săi prieteni gândurile, bucuriile, problemele şi întrebările unui om care dorea mult comuniunea şi concordia. Scrisorile au o frumuseţe aparte. Una a descrierilor, alta a măiestriei cuvintelor, a bogăţiei informaţiilor, numelor şi locurilor. Sunt numeroase motivaţiile pentru care le aşez pe toate într-un tezaur epistolar, rar întâlnit, fascinant, desprins ca dintr-o poveste care a fost totuşi... realitate. "Dragii mei, Răspund la scrisoarea din 14 iunie 1970. Aş vrea să încep prin părerea de rău că generaţia bătrână e bolnavă, în ambele părţi. Cred că nu trebuie să vă mai asigur că sunt cu voi în tristeţea aceasta şi mă veţi ierta că nu voi spune cuvinte de consolare. Inutile. Simţămintele mele sunt mai mult decât cuvintele şi le întâlnesc pe ale voastre. Angela îmi scrie: "nu ştiu dacă în faţa vieţii adevărate succesele tale au vreo valoare". N-au. O ştiu încă de la Solomon. Dar ce are valoare? Ce mai are valoare? Nu în faţa vieţii, ci în faţa morţii! Totuşi, noi toţi ne orientăm după alte criterii cât suntem scutiţi de confruntarea directă cu moartea. Şi cred că facem bine. Altfel ne-am transforma în bocitori. Despre succese se poate spune mult. Ele într-adevăr îşi pierd din valoare atunci când le ai, când le-ai realizat, când le-ai depăşit. Până atunci au valoare maximă. De aceea cei care n-au succese nu pricep cum poate fi modest unul care are. Dar oare despre ce succese vorbim? Eu nu ştiu să fi avut succese. Parcă toate mi s-au cuvenit. Parcă nu se putea altfel. Mă credeam apt pentru ele şi atunci când chiar voi nu aveaţi motive să mă mai preţuiţi, deşi aţi făcut totdeauna ceva mai mult chiar: m-aţi iubit şi atunci când nu mă iubea nimeni. Aşa, de dragul iubirii, nu pentru succese, perspective etc. Nu fusesem prinţ, şi voi mă trataţi ca pe un prinţ detronat; nu aveam nici o perspectivă să ajung prinţ, şi voi mă trataţi ca pe un prinţ moştenitor, deşi moştenirea era de mult de hârtie. Îmi pare bine deci că şi acum mă iubiţi tot pentru altceva decât pentru succesele care nu fac două parale. Nici n-am să vă scriu despre ele. Mai bine să facem filosofie. Da, era vorba să plec în America. Dar n-am vrut să v-o spun pentru că îmi place să vă fac surprize. Să mă joc. E una din plăcerile mele. Ador farsele pe care le fac eu altora! Nu mă mir că Monica a povestit. Dar se crede grozavă degeaba. Ei i-am spus pentru că trebuia să vină la Londra şi eu trebuia să-i spun că nu voi fi aici ca s-o întâmpin şi s-o ajut să se aranjeze. Dar nu mai plec. Am de lucru. Teza mea e pe două roate abia şi la anul pe vremea asta trebuie să vin la Bucureşti cu ea gata. Doamne, oare cum o să fie când ne vom vedea? Eu am barba albă şi părul sur. Gata. M-am terminat. Am devenit iremediabil serios. Sunt culori care nu-ţi mai dau voie să te joci. Voi fi cel mai trist în ziua în care voi simţi că nu mai am deloc dreptul să mă joc. Nu mai ştiu dacă am primit felicitarea Zahareştilor. Cred că da-cred că nu! De fapt răspund la toate scrisorile. Dacă nu le-am răspuns înseamnă că n-am primit. Le doresc toate cele bune şi-i asigur de toată prietenia. Petrule, Ciobanule, felicitări de ziua onomastică. Ieri ţi-am trimis şi o vedere. Ai primit-o? S-a terminat potopul? Cărţile mele au scăpat! Slava Domnului! Deşi nu mai preţuiţi succesele mele, totuşi păstraţi-mi cu grijă exemplarele. Sunt în ele atâtea din gândurile, speranţele, visurile noastre! Nu? Vă îmbrăţişez! Leonea" (Scrisoarea din 26 iunie 1970, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei) "Dragii mei, Mă aflu în America de o săptămână. Până acum am stat mai mult la Detroit, dar am fost şi la Chicago câteva zile, şi în alte oraşe. La Chicago am fost cu maşina. Distanţe lungi. America e un continent, nu e o ţară. Cine zice am văzut America, trebuie întrebat dacă a stat în ea zece ani. Unii n-au văzut-o nici după zece. E un colos. Aşa că să nu mă invidiaţi. Nu voi spune: am văzut America! Voi spune - am văzut câteva oraşe din America. La Chicago am fost cu… ei, nu veţi ghici! - cu IPS Iustin al Moldovei şi Sucevei voastre. După congresul care a avut loc la Est - Chicago şi după o noapte la Gary - Indiana, într-un motel românesc unde am stat la… etc. o noapte întreagă, a doua zi am plecat să vedem Chicago. IPS-ul fusese acolo cu şase ani înainte, aşa că acum s-a oferit să ne fie ghid. Maşina o conducea un preot din vestul Canadei. Ne-am plimbat pe plaja lacului Michigan, ne-am pozat apoi ne-am întors la Gary, în statul Indiana (Chicago e în statul Illinois) unde am mai făcut o noapte albă. Drumul înapoi la Detroit, cu maşina, prin Kalamazoo, Jackson, Amttarbar. Nu mă pot concentra. Sunt numai ochi. Vă voi povesti mai multe la întâlnire. Atât vă pot spune: până n-o vezi, America nu poate fi imaginată. Azi plec în est, cu PS Victorin. Sper să vă trimit câte o vedere de pe unde voi ajunge. Să mi le confirmaţi toate la Londra. Nu-mi scrieţi aici, că nu stau într-un loc. Europa văzută de aici e mică, chircită, ca o doamnă stafidită, ca un furnicar. Doar voi sunteţi mari în Europa, pentru că dimensionează prietenia. Văd în Contemporanul că unul mă distruge, dar nu sunt supărat. Va fi auzit că-s… popă! Adevăraţii judecători sunt cetitorii, şi de la ei, de peste tot, am veşti bune. Uneori e bine să se scrie şi rău. Oricum ţi se face publicitate. Deşi nu mă interesează nici publicitatea. Sunt în America şi Europa e departe. Vedeţi, vorbesc de Europa ca unitate de măsură, nu de România, sau Bucureşti. Norocul meu e că am cetit cronica lui Manolescu în America. În Bucureşti m-ar fi mâhnit rău. Zice că n-am talent şi antene. Se poate. Dar eu n-am vrut să demonstrez asta, ci altceva. Dar să terminăm cu asta. Să ne bucurăm că suntem în America. Vom avea ce povesti seara, pe cerdacul vostru minunat, intim, omenesc. Aici totul e urieşesc şi neuman. De-aţi vedea şoselele lor, casele, maşinile, tehnica pătrunsă în interioare etc. E un univers suprasaturat. Gata. Trebuie să-mi calc pantalonii, că peste câteva ore plec spre est. Mâine dimineaţă vă voi scrie o vedere din… vom vedea. Cele bune. Toată dragostea. Şi iubiţi-mă chiar dacă n-am talent şi antene. Leonea" (Scrisoarea din 10 iulie 1970, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei) "Dragii mei, Încă o dată, bun găsit în Europa. Răspund la scrisoarea din 14 august. Aşa mi se pare. De fapt am găsit mai multe de la voi, dar m-am cam prostit. Năpădit de corespondenţă, am tot răspuns prin câte o vedere şi acum nu mai ştiu cui am răspuns şi cui nu. Sosit din America, am fost două săptămâni în Elveţia. Am fost una în Alpi şi una la un congres. Apoi am fost în nordul Angliei la un alt Congres, la care am vorbit despre arhitectura bisericilor moderne. Era şi Părintele Stăniloaie. Am fost singurul aplaudat după 7 zile de conferinţe. Aşa mi s-a spus. Sunt beat de succese! Nu, nu, dragii mei. Sunt obosit de atâta umblat şi atâta muncă. E treabă în asalt continuu ceea ce fac eu de vreo doi ani. Oricât aş vrea să mă regăsesc într-un normal, nu reuşesc. Totuşi e extraordinar ceea ce se întâmpla. Trei continente, vreo zece ţări, dacă nu mai multe şi o mare popularitate peste tot. Pentru alte motive decât cele din ţară, unde totuşi sunt un fel de romancier. Mă bucură prezentarea romanului la televiziune. La 5 august a fost prezentat la radio. Chiar şi vorba de rău e publicitate. Critica lui Boris Buzilă e bună. Chiar foarte bună. Nu-l cunosc. Mi se scrie de la editură că ei primesc mereu felicitări în numele meu. Primesc şi eu nenumărate scrisori, de la cunoscuţi, care îmi mulţumesc că am scris o astfel de carte. Şi aşa îmi mai îndrept părerile despre mine, care se cam năruiseră după critica lui Manolescu, pe care am citit-o în America. Dar eram aşa de departe, încât n-am simţit prea tare critica. Ceea ce mă întristează e că nimeni nu îndrăzneşte să se ridice la nivelul îndrăznelii cărţii! Acolo e ceva grav, e o problema vitală, şi ei se opresc la tehnica construcţiei şi la analogii. Lasă că analogiile care s-au făcut nu mă dezavantajează. Sunt judecat în comparaţie cu Camus, Dostoievski, Stefan Zweig etc. şi nu cu "x" sau "y". Dar nu sunt nici umflat nici dezumflat. Sunt departe. Sunt ca după moarte. Sunt postum. Deci sunt obiectiv. Sau chiar mai puţin: un pic indiferent. Acum totul e consumat. La întoarcere nici nu-şi va mai aduce nimeni aminte de mine. Poate doar voi. Mulţumesc de fotografii. Nu, n-aţi îmbătrânit. Sunteţi frumoşi, zvelţi şi voioşi. Eu am îmbătrânit în schimb. Dar eu mă zbat. Mie nu-mi cântă Şuha la picioare, şi nu-mi spun poveşti munţii, seara, şi nu stau la taclale cu vântul şi cu Slatina în balconaşul din faţa casei. Muncesc ca un rob şi sunt mereu sărac de timp şi de bani. Dar simt mai mult sărăcia de timp. Văd că voi nu vă mai miraţi de nimic. Vă scrie omul de la Niagara, de la New York şi din Alpi şi voi nimic. V-aţi blazat, ori nu mai realizaţi faptul minunat? Ce mai e nou? Scrieţi-mi mereu şi iubiţi-mă măcar voi cu dragoste adevărată, independentă de ce fac şi ce simt şi etc. Eu vă am mereu în inimă şi în gând. Leonida" (Scrisoarea din 29 august 1970, aflată în arhiva Arhimandritului Timotei Aioanei)
