Pericolul din spatele laudei

Avva Pimen poves­tește o scenă al cărei principal actor este avva Alonios. La o întâlnire a bătrânilor, când toți erau așezați și mâncau, Alonios, probabil cel mai cunoscut dintre toți asceții, îi servea pe ceilalți. „Ei, văzându-l, l-au lăudat, dar el n-a răspuns nimic. Cineva îl ia deoparte și-l întreabă: «De ce nu ai răspuns bătrânilor când te-au lăudat?» Avva Alonios îi zice: «Dacă răspundeam, aș fi părut că primesc lauda»”. 
Monahii deșertului sunt laconici, preferă să arate în loc să spună; aleg adesea prezentarea unei scene în locul unui discurs elaborat. Toate aceste scene sunt, de fapt, invitații la exegeză. Nu poți rămâne indiferent, așa că, aproape inevitabil, începi să te întrebi, să intri în dialog cu povestea a cărei acțiune se petrece în fața ta. 
Cum reacționezi în fața laudelor, cum respingi sau primești un compliment? Laudele sau complimentele fac parte din complicatul dans social pe care îl executăm coditian. Dincolo de faptul că e aproape imposibil să reziști în fața laudei bine plasate și pe tonalitatea justă, felul în care reacțio­năm la aprecierea (sau, dimpotrivă, la lipsa aprecierii) celorlalți are o miză spirituală. Inima este un receptor fin, care poate iute amplifica cele mai nesemnificative cuvinte și a le da o importanță exagerată. Tocmai de aceea îl vedem pe avva Alonios că propune o soluție foarte simplă: refuzul oricărui dialog cu lauda, pentru că simpla interacțiune ascunde o posibilă cădere. 
Dacă te opui unei laude e limpede că ea te-a mușcat deja de inimă, că nu îți este indiferent, că nu e de parcă nu ai fi fost lăudat. Dacă o primești, înseamnă deja că pe undeva cauți aprecierea, că depinzi lăuntric de aprecierea celorlalți; înseamnă că trăiești superficial. Felul în care reacționezi la complimente îți arată fragilitățile sufletului. Lipsa oricărei reacții, așa cum vedem la avva Alonios, este modul cel mai simplu în care te poți blinda în zonele vulnerabile. 
Și totuși, nuanțele sunt mereu importante, aceasta este lecția fundamentală a Patericului. Există un pericol în spatele laudei, fie că le primești, fie că le oferi. Părinții recomandă tocmai de aceea tăcerea. Dar, pentru cei deznădăjduiți, pentru cei a căror arhitectură sufletească este afectată de tristețe și lipsă de orizont, un cuvânt bun, un compliment, o apreciere delicată poate să fie salvatoare. Dar, în același timp, un cuvânt de laudă azvârlit inadecvat, fără de discernământ, poate constitui primul impuls al unei lungi suferințe în încleștarea cu mândria (poate cel mai cunoscut caz de felul acesta este cel al Sfântului Siluan Athonitul). 
Tăcerea, așadar, este soluția cea mai sigură, cea care produce pagubele cele mai mici. Deasupra tăcerii cu orice preț se găsește însă discernământul. În exemplul avvei Alonios vedem exemplul unei asemenea tăceri. Bătrânul tace știind efectul pe care îl are tăcerea sa; tace pentru că tăcerea sa este necesară.