Pericolul privatizării religiei

Astăzi, mai mult ca oricând, lumea încearcă să descifreze tainele viitorului, să intuiască decursul acestuia. Oamenii de ştiinţă se străduiesc, de pildă, să priceapă, atât cât pot pricepe, impactul ştiinţei asupra profilului omului modern; pe de altă parte, teologii încearcă şi ei să interpreteze cât mai exact consecinţele întâlnirii dintre ştiinţă şi religie, dintre ştiinţa omului şi ştiinţa lui Dumnezeu. Nu puţini sunt aceia care susţin că trăim deja într-o „perioadă post-teologică“ (C. Sedmak).

Pe de altă parte, nu trebuie ignorat faptul că modernitatea nu poate şi nici nu trebuie să-şi propună să excludă religia; nu puţini sunt oamenii care astăzi afirmă deschis nevoia de religie, indiferent de forma şi sensul acesteia. Ateismul din secolul al XIX-lea sau din anumite perioade ale secolului al XX-lea, în formele sale agresive, este greu identificabil în lumea în care trăim. Setea de religie, într-o lume tot mai deschisă, spun sociologii, nu trebuie să ne surprindă. Ceea ce trebuie să ne surprindă este modul în care omul religios se comportă în societatea premodernă şi modernă. În societatea premodernă, religia a reprezentat dintotdeauna un fapt integrator, un centru în care se regăseau toţi oamenii, întreaga societate. În societatea modernă, dimpotrivă, religia nu mai are, în foarte multe cazuri, aceeaşi forţă, pentru că orice societate modernă se caracterizează, în principal, printr-o diferenţiere clară din punct de vedere social, religios, economic, politic etc.

Diferenţierea funcţională a societăţii se repercusionează implicit asupra vieţii oamenilor; ea se caracterizează, în special, printr-o puternică fragmentare, pe diferite domenii, care, de cele mai multe ori, nu mai sunt compatibile. Oamenii trăiesc în contexte absolut diferite, au dorinţe şi oferte care nu au nimic în comun, inclusiv din punct de vedere religios. Din perspectivă religioasă, se constată azi, mai mult ca oricând, o tendinţă spre „privatizare“ sau subiectivare. Odată privatizată şi subiectivată, religia nu mai are decât un impact minor asupra societăţii. De altfel, această privatizare şi subiectivare a religiei confirmă faptul că, astăzi, nu se mai poate vorbi de un ateism agresiv, similar celui din secolul al XIX-lea sau din anumite perioade ale secolului al XX-lea. În conformitate cu acest criteriu, cel ce nu împărtăşeşte valorile moral-religioase nu înseamnă că îşi propune necondiţionat şi combaterea lor. Viaţa religioasă a fiecăruia capătă un caracter absolut privat.

Această mutaţie în plan religios implică şi un alt aspect: în lumea modernă, cu greu mai poţi găsi un loc pentru Dumnezeu; într-o atare lume, Dumnezeu nu mai este atât de necesar nici pentru a explica originea lumii, nici pentru a aduce temeiuri privind viaţa morală. Tot ceea ce se întâmplă în lume se pune pe seama unei cauzalităţi interne. Aşa se şi explică, de altfel, faptul că, în perioada modernă, credinţa în Dumnezeu s-a diminuat. Pentru omul modern, Dumnezeu a devenit un străin (P. Hünermann). În atât de diversele domenii ale vieţii publice, cum ar fi cel politic, economic, ştiinţific sau juridic, de exemplu, Dumnezeu nu mai apare, despre El nu se mai vorbeşte, sau se vorbeşte foarte puţin (H.-J. Höhn). Este şi motivul pentru care s-a cerut ca numele lui Dumnezeu să fie cel puţin pomenit în preambulul Constituţiei Europene.

„Privatizarea“ religiei pune în discuţie, bineînţeles, inclusiv viitorul teologiei, pentru că teologia nu ar trebui să rămână nicicând şi niciunde o problemă privată. Aşa cum afirmă H. Lehmann, „atât în lumea islamică, cât şi în India sau Orientul Îndepărtat, parola nu înseamnă modernizare sau religie, ci religie plus modernizare…“.

Un teolog, fie el şi universitar, nu vorbeşte niciodată doar în numele disciplinei pe care o reprezintă, în numele ideilor pe care le poate împărtăşi în mod subiectiv, ci totdeauna în numele lui Dumnezeu. Orice privatizare şi subiectivare a religiei şi teologiei înseamnă o relativizare a adevărului lui Dumnezeu, o îndepărtare simultană de tine însuţi şi de Dumnezeu.