Personaje sublime (2)

Un alt personaj sublim este Prinţul Mâşkin din „Idiotul“. Trebuie să spunem că, în caietele dostoievskiene, schiţa iniţială a eroului nu semăna deloc cu Mâşkin, cel pe care îl cunoaştem noi, ci era un individ deosebit de trufaş. Cum de s-a transformat în opusul lui? Istoricii literari presupun că lumina sărbătorilor din decembrie 1857 l-a inspirat pe scriitor astfel. Importantă a fost şi vizita la Basel, unde Dostoievski şi soţia lui au văzut tabloul lui Hans Holbein (1521-1522) care îl înfăţişa pe Iisus în mormânt. Anna Grigorievna Dostoievskaia povesteşte că soţui ei a intrat în transă la vederea chipului marcat de suferinţă al Mântuitorului. Aceste emoţii profunde au schimbat destinul personajului. Dostoievski însuşi l-a comparat cu eroul lui Cervantes: „ Ideea principală a romanului este înfăţişarea unui om întru totul sublim. Nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum… Pe lume nu există decât un singur chip cu adevărat sublim, Hristos… Voi aminti că dintre chipurile sublime ale literaturii creştine cel mai apropiat de desăvârşire este Don Quijote.“ Prinţul Mâşkin ne oferă o lecţie de răbdare în spiritul adevărului, de umilinţă creştină şi de sublim. Sf. Irineu a spus: „Omul nu are răbdare să fie ceea ce este.“ Prinţul considerat idiot are această răbdare, să se descopere pe sine şi să fie ceea ce este. El pare tuturor un copil neajutorat, nepregătit să facă faţă diverselor situaţii de viaţă. Are chiar statura şi chipul unui copil şi declară el însuşi că nu se simte bine printre cei mari, adevăraţii lui prieteni sunt copiii. Spre deosebire de Don Quijote, care ajunsese la maturitate, adică la 50 de ani, şi îşi rezervase suficient timp pentru meditaţie şi lecturi din romane cavalereşti, Prinţul Mâşkin este foarte tânăr, aşa încât ne mirăm că la cei 26 de ani ai lui a reuşit să acumuleze atâta înţelepciune şi putere de a iubi. Spiritul său de sacrificiu, discreţia şi umilinţa de care dă dovadă îl fac remarcat în societate. Lumea începe să bănuiască în el pe cineva care se ascunde sub masca unui idiot, în realitate fiind un om cu o maturitate spirituală de necuprins. Aglaia, o prietenă, îi spune: „Aici toţi, toţi nu fac nici cât degetul dumitale cel mic, nici în privinţa inteligenţei, nici în a inimii! Eşti mai cinstit decât toţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai inteligent decât toţi! Aici sunt oameni nedemni să se aplece şi să ridice batista pe care ai scăpat-o acum… De ce te umileşti şi te consideri mai prejos decât ei? De ce ai schimonosit totul în fiinţa dumitale, de ce nu ai pic de mândrie?“ Întregul roman este o lecţie de creştinism, în care graniţa dintre smerenia propovăduită de Hristos şi umilinţa exagerată de sine se dovedeşte foarte alunecoasă, greu de stabilit.