Pianele din Fălticeni

Eram într-o zi a lunii februarie a anului 1998 la Fălticeni. În acel făurar, sculptorul Ion Irimescu rotunjea 95 de ani de viaţă. Artistul nu se mutase încă în oraşul uceniciilor sale liceale, spre a locui, după trecerea la cele veşnice a soţiei sale dragi, coana Jeniţa, în apartamentul ce i se pregătea în clădirea de vizavi de muzeul său şi unde avea să-şi ducă ultimii ani ai lungii sale existenţe, 102 şi peste 7 luni. Reuşisem să-l conving pe Iosif Sava să realizăm împreună în lăcaşul operei lui Ion Irimescu, muzeul ce-i poartă numele, o „Serată muzicală”, de altfel una dintre cele din urmă pe care avea să le semneze acest magic teleast şi om de radio, pensionat forţat printr-o depeşă trimisă de cadre la solicitarea preşedintelui director general de atunci al TVR, Stere Gulea. Pregătisem pentru acea „Serată” dedicată sculptorului un film închinat meşterului, intitulat „Portret al artistului la 95 de ani”. Îi sugerasem lui Iosif Sava în discuţiile premergătoare înregistrării „Seratei”, care a fost o reuşită indiscutabilă şi un binemeritat omagiu adus unui creator de stirpe, să folosim prilejul prezenţei la Fălticeni a carului de reportaj al TVR Iaşi şi să abordăm în cadrele atât de stimulative ale faimoasei emisiuni încă un subiect incitant, cel al locului mirabil întruchipat de umila aşezare a Fălticenilor, ce-a fost tărâmul obârşiilor atâtor ilustre figuri ale culturii naţionale, în frunte cu Mihail Sadoveanu şi Eugen Lovinescu. Zis şi făcut. După înregis­trarea „Seratei” consacrate lui Ion Irimescu am purces la urzirea ca din fire de tort a fascinantei şi fabuloasei poveşti a fertilităţii spirituale uimitoare a târgului apărut pe harta Moldovei după raptul austriac al nordului principatului moldovenesc de la 1775. Unul dintre prestigioşii invitaţi la acest sobor evocator şi hermeneutic era istoricul Ştefan S. Gorovei, ştiutor ca nimeni altul al istoriei urbei, înarmat de fiecare dată cu argumente şi testimonii revelatorii, scoase pac la războiu şi comentate doct şi cu un şarm inegalabil. Vorbind de­spre ceea ce reprezentau Fălticenii în vremea acelei eflorescenţe, ce i-a adus renumele de al treilea zăcământ românesc de materie cenuşie, Ştefan S. Gorovei a amintit, şi nu doar în treacăt, despre sutele de piane aflate în acea vreme într-un număr surprinzător de mare în casele capitalei judeţului Baia. Ştefan S. Gorovei povestea cu patos stăpânit, cum îi este felul, dar ardent, vădit impresionat şi el de realitatea în cauză. Îl ascultam tulburat şi-mi închipuiam târgul cu ale lui case pitice şi lătăreţe, ori lunguieţe, multe înghesuite unele în altele, ori răsfirate prin largi grădini, dănţuind într-o horă fabuloasă sub cerul vibrând de sunetele urcate stol până-n tării. Cu gândul la această imagine n-am sesizat neaşteptata pauză de vorbire a locvacelui meu companion în moderarea „Seratei”. Iosif Sava fusese, se vede, contrariat de remarca lui Ştefan S. Gorovei şi redus la tăcere. Dar muţenia lui n-a ţinut decât puţin. Aidoma unei coarde de violoncel atinse hotărât ca să scoată un sunet plin şi răsunător, s-a auzit inconfundabilul glas al lui Iosif Sava, menit a da expresie mirării lui parcă abisale.

 - Când, domnule, se întâmpla una ca asta? Cum, domnule? Nu, aşa ceva nu e putinţă de imaginat. Auzi, sute de piane la Fălticeni! De necrezut!
Ştefan S. Gorovei era ferm pe poziţie. Avea în spate dovezi incontestabile şi nu putea fi clintit din credinţa lui chiar un punct de vedere opus şi rostit oarecum sentenţios.
 - Nu, nu se poate, reveni categoric Iosif Sava.
 - Ba se poate, replicase la fel de ferm istoricul, bizuindu-se ca de obicei pe surse demne de încredere.

Ca prin minune, rezerva lui Iosif Sava, poate de înţeles la urma-urmei, dispăru ca prin farmec precum nişte nori alungaţi de pe cer după o ploaie de vară. Începuse să se reverse în cascade proverbialul său entuziasm. Era fericit să afle că ceea ce afirmase istoricul era nu fantasmă, ci adevăr, că aşa ceva fusese posibil a se petrece cândva, în prima jumătate a veacului XX, în casele unui târg moldovenesc cu câteva mii de suflete.

Sute de piane se găseau în odăile acestor târgoveţi. Nu erau numai mobile, ci fiinţe vii pe care cântaseră generaţii. În câteva mai simandicoase saloane aveau loc chiar recitaluri de muzică de cameră. Era o preocupare din acelea care înalţă şi înstelează viaţa unei aşezări.

Discuţia cu privire la piane şi rostul lor în traiul zilnic al fălticenenilor a continuat o vreme în acea „Serată” şi n-a fost un drum lăturalnic al colocviului nostru televizat. S-a situat chiar în miezul dezbaterii, pentru că se constituia într-un element ce configura atmosfera acestui oraş şi oferea chei de înţelegere pentru „miracolul” fălticenean. Sălăşluia în acel timp mirabil în târgul celest o atmosferă prielnică elanurilor spirituale. Era un mediu propice germinării culturale. Ascultam divagaţiile, reflecţiile, uimirile, exclamaţiile stârnite de subiect. Reieşea din ce în ce mai limpede însemnătatea climatului, în absenţa căruia nimic memorabil nu se poate produce. O întrebare încolţea şi se cerea rostită. Cum fusese posibil să apară şi apoi să dispară, ca şi cum n-ar fi fost, aceste piane?

Răspunsul s-a dat tot în cadrele acelei emisiuni de neuitat. Prezenţa acestor piane nu a fost semnul existenţei la Fălticeni a unei numeroase case nobiliare. Pianele apăruseră în căminele româneşti odată cu naşterea în aşezările noastre urbane, târguri cele mai multe, a clasei de mijloc, cea a unor oameni instruiţi şi cu dare de mână. Aceştia aveau pe lângă trebuinţe materiale şi nevoi sufleteşti. Pianul coagula în juru-i conclavuri, dar şi stimula singurătăţi înaripate. Prin distrugerea acestei lumi, la care s-a dedat brutal comunismul, pianele nu-şi mai aveau locul. Deveniseră de prisos. Se cânta doar în săli de concerte, pe ici pe colo prin cămine culturale, case de cultură şi şcoli, mai ales în cele cu profil muzical. Foarte rar se mai întâlnea un pian într-o casă. Din acel univers domestic fusese izgonit de regim ca o relicvă a clasei burgheze ce trebuia să dispară. Asemenea cataclisme lasă urme greu sau chiar imposibil de reparat. Dar cine ştie ce surprize ne poate rezerva viitorul? Poate cândva la Fălticeni se vor întoarce pianele din lungul lor surghiun. Cine ştie, nu vor fi sute, ci chiar mii. Când? Vă rog să nu-mi cereţi luna de pe cer.