Pictorul Dan Hatmanu la ceas aniversar

Pictorul Dan Hatmanu (n. 31 octombrie 1926) nu face parte din categoria artiştilor uşor clasificabili. Nu-i poţi atribui apartenenţa la un curent anume, la o tendinţă sau alta, pentru că „zugravul de subţire” de la Iaşi şi-a cules nectarele artei din mai toate ţinuturile şi împărăţiile creaţiei vizuale. Le-a prelucrat ingenios în propriile ateliere cu mintea sa ageră şi cu sufletul plin de trăiri şi sentimente. Din aceste combustii intense a ieşit o operă originală ce poartă marca personalităţii sale puternice şi inconfundabile. Îi vine ca o mănuşă remarca criticului Matei Călinescu, regretatul profesor al Universităţii statului american Indiana, din interviul pe care mi l-a acordat pentru emisiunea mea de la televiziune „Oleacă de taifas” în 1995. Acesta afirma că oamenii se manifestă în lucrarea lor creatoare printr-o multitudine de euri, aflate când în armonie, când în gâlceavă; fiecare ieşind într-un anumit moment la lumină, apoi retrăgându-se în plan secund în aşteptarea clipei prielnice revenirii.

Din această perspectivă privind, se poate afirma că arta lui Dan Hatmanu revelă imaginea unui poliedru. Acestea se întreţes însă organic şi formează acel întreg cu impresionanta sa complexitate ideatică şi de expresie. Desigur, ca să-l regăseşti pe pictor în ceea ce are definitoriu şi peren trebuie să-i cunoşti opera în toate numeroasele ei articulaţii, esenţiale în cristalizarea profilului de artist în toată puterea cuvântului. Albumul „Dan Hatmanu”, realizat în 2005 de Maria Hatmanu, muzeograful de ţinută, hermeneutul cel mai avizat al întinsei producţii artistice hatmaniene, companionul exemplar de o viaţă, are între alte merite şi pe acela de a ne pune la dispoziţie priveliştea de ansamblu a unei creaţii polifonice. E surprins în paginile voluminosului tom traseul întins şi prodigios, spectaculos şi uneori aparent dihotomic, în realitate armonios şi logic în desfăşurarea lui, străbătut de pictor vreme de peste jumătate de secol cu îndrăzneală, tenacitate, inteligenţă, talent, şi mai cu seamă cu o irepresibilă dorinţă a rostirii personale. Acest drum se întinde de la începuturile figurative cu ecouri babiste din anii de ucenicie şi cei imediaţi următori finalizării studiilor la Academia de Arte Frumoase de la Iaşi, la experienţele leningrădene, cu nota lor de ingenuitate şi umor, la cele pariziene, pigmentate cu insurecţionala privire a unui peisaj clasicizat. Calea regală continuă sub semnul experimentului prin expoziţii ce-au zdruncinat prejudecăţi, precum „Om şi sentiment”. De la avangardism pictorul s-a întors cu naturaleţe la figurativ, dar a făcut-o ­înnoitor şi în maniera sa proprie. A fost grăitoare într-o asemenea privinţă personala „Auto­portret în timp”, o captivantă şi insolită poveste romanescă în imagini picturale, în care pictorul şi-a etalat virtuţile de componist necanonic al momentelor cele mai importante ale biografiei sale, procedând în maniera acelui „suprarealism al coincidenţelor cultivat de maeştrii belgieni”, cum remarca într-o izbutită încercare de portret, datată 1993, academicianul Eugen Simion. În aceste pânze pictorul evocă cu umorul său de hâtru moldovean şi de înţelept din vechime o lume a amintirilor, un timp reconstituit cu un amestec subtil de mizantropie şi melancolie dulce-ironică. Ciclul, parte a unei opere concepute ciclic, învederează, totodată, şi calităţile de portretist de forţă, unul capabil, lucru rar, să scoată în evidenţă cu şarm şi pătrundere adâncă, prin tuşe expresioniste, dar nu tenebroase, ci scăldate generos în lumina de nestemat a culorii, cifrul sufletesc tainic al celui portretizat. Sentimentalul lucid, dublat de ironistul fin, şi-a dezvăluit larga claviatură de mijloace şi limbaj şi în fermecata redescoperire a Iaşilor, săvârşită de artist în memorabila aventură artistică ce-a luat numele „Iaşul - evocare sentimentală”, expoziţie de gală deschisă în 1985 la Muzeul de Artă al României din Bucureşti. Viziunile picturale ieşene ale lui Dan Hatmanu izbuteau să surprindă duhul cel de profundis al unui Iaşi nu ­neapărat patriarhal, cât etern, deşi aflat la crepuscul.

Dan Hatmanu meşterise aceste vedute pentru că fusese hărăzit ca artist cu vederea dinlăuntru. Faptul fusese observat dintr-o ochire în cuvântul rostit la vernisaj de Marin Sorescu. Poetul nota în stilul său caracteristic: „O candoare a culorii şi un anumit zbenghi al de­senului care ştie să se copilărească, devenind după toana jocului sever cu sine însuşi şi matur apoi, capacitatea de sinteză şi simţul amănuntului semnificativ, toate aceste calităţi dintotdeauna ale pictorului, sar şi acum în ochi - aparatul cu care noi apreciem pictura - şi ne îndeamnă să-l luăm în seamă şi să-l iubim”. În aceeaşi rostire Marin Sorescu reliefa „nestarea picturii lui Dan Hatmanu, aşezată cumva în pantă, în aşa fel încât să nu-ţi poţi scălda de ­două ori privirea în acelaşi tablou, vreau să zic, în acelaşi fel de a picta”. Într-adevăr, Dan Hatmanu este un pictor al surprizelor şi revelaţiilor. Mereu găseşte o modalitate nouă de exprimare, un subiect cu care să împrăştie monotonia, ţinându-l în priză şi provocându-l benefic pe privitor. S-a lansat în instalaţii cu mult înainte ca această modalitate stilistică şi de concepţie să fie o modă in România de azi. Expoziţia sa manifest „Mâna” s-a vernisat în 1965 la Iaşi, la Sala Victoria. Peste ani va testa cu succes valorile expresive şi de picturalitate ale albului şi negrului în „Nostalgia fotografiei”, va serializa şi va configura din unghiuri numai de el ştiute, în sintaxe cu valenţe onirice, „Vitrine pariziene” şi va portretiza chipuri din cele mai felurite, jucându-se scăpărător prin „Substituiri din arta universală”.

A izbândit în toate aceste nu puţine şi defel uşoare întreprinderi pentru că, stăpân pe uneltele sale, pictorul a ajuns la virtuozităţile despre care-i vorbea maestrul său venerat Corneliu Baba că trebuie să le atingă. Asta i-a permis să lase slobodă fantezia, să cuteze a se exprima dezinvolt şi în multiple registre şi modalităţi tehnice. Este acesta privilegiul celor hărăziţi din părinţi în părinţi, pus în valoare printr-un demers creator statornic, căutări permanente şi un draconic program de lucru, urmat neabătut zi de zi. Asta a făptuit şi făptuieşte de o viaţă de om pictorul Dan Hatmanu. Astfel a dobândit statura acelui copac care, credea Gaston Diehl, îl întruchipează pe artist în general, `…copac al cărui trunchi se fortifică, creşte normal, ale cărui ramuri se dezvoltă şi se răspândesc, ale cărui rădăcini câştigă în adâncime; un copac care se înalţă singuratec şi puternic, făcând faţă vânturilor potrivnice care îl învăluie adesea cu violenţă.”

Un copac împărăţind deasupra pădurii, aşa mi-l închipui la acest ceas aniversar din ultima zi de octombrie pe pictorul Dan Hatmanu, dragul nostru concitadin, mândria urbei sale celeste.