Pictura bisericească, fereastră către cer

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Repere și idei

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 13 Iunie 2025

Cu puțin timp în urmă, în perioada luminii și a bucuriei Învierii Domnului, am ascultat mărturia unui oaspete venit de departe, care și‑a rostit admirația pentru o pictură a Catedralei Mitropolitane din Iași. Cuvintele sale, asemenea unei rugăciuni înălțate din inimă, au înveșmântat în laude o pânză grăitoare - un tablou de aproape trei decenii, o operă de artă ce înfățișează cu har și profunzime Catedrala Mitropolitană din Iași. Sub pensula inspirată a maestrului Dan Hatmanu - o adevărată stea pe firmamentul artei plastice românești -, imaginea sacră a lăcașului s‑a întrupat în culori și lumini ce emană respirația veșniciei.

Înzestrat cu o paletă impresionantă de realizări, Dan Hatmanu - deși nu era un om cunoscut pentru o evlavie adâncă - avea, totuși, cuvinte pline de reverență și un fior aparte în glas când pomenea despre monahii și rugătorii de odinioară. Vorbea despre ei ca despre niște făuritori de lumină, neostoit împliniți în lucrarea lor tăcută, devotați aproape întru totul picturii sacre, acelei arte cerești care nu doar că încântă privirea, ci, mai ales, înalță sufletul către zări nevăzute.

Dan Hatmanu a beneficiat de nenumărate pagini de cronică și de aprecieri pe deplin meritate. A fost celebrat prin vernisaje pline de rafinament și expoziții strălucitoare, care i‑au purtat creațiile pe aproape toate meridianele lumii. Și totuși, între toate locurile care i‑au deschis porțile, cetatea Iașilor a avut un loc de taină în inima sa, fiind orașul pe care l‑a iubit cu o fidelitate adâncă și căruia i‑a dăruit, prin arta sa, un chip de nemurire.

Câteva convorbiri recente, țesute în jurul numelui lui Dan Hatmanu și al privirii sale așezate cu inspirație artistică asupra Catedralei Mitropolitane din Iași, mi‑au trezit în memorie o întâmplare ce nu ar trebui lăsată pradă uitării.

Se întâmpla după anul 2000; într‑o filă de jurnal păstrată cu grijă stă și dovada clară a acelei perioade. Eram invitat la Colegiul Național Nicu Gane din Fălticeni, școală care a avut profesori de seamă și elevi de excepție, nume cunoscute și apreciate până la marginile lumii: Sadoveanu, cu vorba grea de înțelesuri; Nicolae Labiș, cu focul nestins al tinereții; familia Lovineștilor, cu gândirea rafinată; Grigore Ilisei și mulți alți clerici, scriitori, savanți artiști, universitari - atâția încât, dacă ne‑am încumeta să‑i numim pe toți, nu ne‑ar ajunge paginile unei cărți de colecție...

Evenimentul era unul de seamă, o sărbătoare a spiritului și a memoriei, organizată cu noblețe de vestitul colegiu. Am răspuns invitației cu bucuria celui care se întoarce într‑un loc de lumină. Au fost rostite cuvinte alese, evocări înmiresmate de amintire, elogii închinate nu doar celor prezenți, ci și acelora care, trecuți dincolo de hotarul văzutului, ne privesc tăcuți din lumina Celui Nepătruns.

După momentul festiv din Aula Colegiului, am vizitat noua capelă, loc de rugăciune pentru elevi și profesori. Priveam cu regretul că generațiile din vremea regimului comunist nu au avut parte de un astfel de spațiu duhovnicesc, dar și cu bucuria că, în binecuvântată vreme de libertate, proiectul a fost realizat. Pentru că e mare lucru să amenajezi într‑un colegiu cu specific laic o capelă, în care să fie mereu prezent un preot. Dar mai mult decât atât, mi se pare demnă de amintit dăruirea pictorului care a zugrăvit sfântul lăcaș, ca jertfă adusă lui Dumnezeu. Pictorul, al cărui nume merită reținut cu reverență, a lucrat cu o iubire fierbinte și cu o generozitate care nu a cerut răsplată omenească - iar aceste virtuți au fost apreciate și atunci, și de‑a lungul vremii, ca o lumină neînserată, drept recunoștință pentru darul de har pe care Dumnezeu i‑l așezase în mână.

E de prisos, poate, să mai spun câtă bucurie mi‑a umplut inima în acea zi, știindu‑l aproape pe Dan Hatmanu - cel mai mare pictor român în viață la acel moment - care, împreună cu soția sa, critic de artă și muzeograf cu o experiență îndelungată în capitala Moldovei, a privit fresca din capelă cu ochi de cunoscător și a rostit, cu admirație sinceră, însoțită de o judecată limpede: „Nota 10”. Un semn că lucrarea fusese nu doar văzută, ci și înțeleasă.

Deși îl cunoșteam și îl apreciam după cuviință, nu mă așteptam ca exigentul profesor și zugrav să fie atât de darnic. A consemnat acest lucru și minunatul scriitor Grigore Ilisei, într‑o mărturie pe marginea evocării menționate: „Ceea ce‑am văzut atunci în şcoală mi‑a dăruit încredere şi un pic de speranţă într‑un timp mai degrabă al lipsei nădejdii. Am perceput la elevii cu care ne‑am întâlnit, eu, pictorul Dan Hatmanu, profesorul univ. dr. Liviu Leonte, Părintele Timotei Aioanei, Vlădica de azi, o sete de cunoaştere plină de făgăduinţe. Am avut, totodată, bucuria să descopăr, între dascăli, tineri cu aspiraţii înalte, doctori sau doctoranzi, ceea ce‑i, de asemenea, reconfortant. Apoi mi‑a mers la inimă înfăţişarea şcolii, noul veşmânt cu care a fost împodobită, la capătul unor ample lucrări de restaurare, fruct al strădaniilor corpului profesoral, condus cu iscusinţă şi devoţiune în acei ani de admirabilul profesor Nicolae Sturzu, şi urmare a demersurilor statornice ale primarului de Fălticeni de atunci, Vasile Tofan. Am avut bucuria să constat, tot cu acest prilej, că înlăuntrul venerabilei clădiri a şcolii s‑a creat un spaţiu al sacralităţii, o capelă, măiestru concepută, rod al jertfelniciei unor ctitori din cei vocaționali, între care la loc de frunte s‑a aflat părintele Petru Irimescu din Rădăşeni. După ce‑am intrat în sfântul locaș și ne‑am smerit cu toții, cei în ospeție la «Nicu Gane», Preasfințitul Timotei Prahoveanul l‑a rugat pe maestrul Dan Hatmanu să dea o notă veșmântului pictural al capelei cu tăietura sa de chivot înflorat, operă a zugravului din Rădășeni, Gabriel Nichita. Răspunsul n‑a întârziat și l‑a încântat, cum se întâmplă îndeobște, pe cel căruia îi tresaltă sufletul ori de câte ori ceva important se petrece în spațiul obârșiilor sale rădășenene. Nota zece a fost cea acordată de renumitul artist și profesor al înaltei Școli de Arte Frumoase de la Iași”¹.

Pictorul despre care vorbim - astăzi om în toată puterea cuvântului, trecut cu demnitate și har de pragul celor 50 de ani - este, fără îndoială, un dar al lui Dumnezeu oferit Bisericii, meleagului său natal și celor care au avut binecuvântarea de a‑l întâlni.

Născut în ziua de 16 august 1974, când calendarul ortodox pomenește Sfânta Mahramă a Domnului - chip sfânt pe care l‑a pictat în nenumărate rânduri, cu o adâncă și tulburătoare trăire - și jertfa Sfinților Martiri Brâncoveni, Constantin Gabriel Nichita a văzut lumina zilei în Rădășeni, așezare din ținutul unde pământul pare că rostește rugăciuni prin livezile sale nesfârșite.

Această imagine a fost evocată adesea de scriitori în expresii poetice, dar, în cazul Rădășenilor, nu e vorba de o metaforă, ci de o realitate vie, parfumată, neînchipuit de frumoasă. Acolo, în acea vatră binecuvântată, începutul lunii mai este un poem nescris, în care florile de măr își înalță mireasma ca pe o tămâie nevăzută, iar peisajul capătă o liniște cerească, greu - dacă nu imposibil - de cuprins în cuvintele noastre omenești.

În acel colț de rai, a primit darul vederii și pe cel al culorii, pe care le‑a înnobilat prin trudă și credință, transfigurându‑le în arta ce zidește sufletul.

La Rădășeni, pictorul Gabriel Nichita a urmat clasele primare, școala gimnazială și treapta întâi de liceu, așa cum era atunci structurat învățământul preuniversitar, continuând la Fălticeni, unde a absolvit liceul în anul 1992. A cultivat dragostea față de cele sfinte, de slujbe și rugăciuni, sub îndrumarea bunicii și a mamei sale, rămasă văduvă, care și‑a crescut cu greu copiii. Rugăciunea rostită în genunchi în fața icoanelor din casa părintească l‑a îndrumat spre dorința de a cunoaște arta picturii bisericești și apoi a tehnicii frescei.

La vârsta de 20 de ani, cu inima plină de râvnă, s‑a alăturat șantierelor de pictură ale mai multor biserici din țară, dar și din Grecia, purtat de vocație și îndrumat de experiența fratelui său mai mare, Ioan Pintilie - pictor recunoscut și autorizat de Comisia de Pictură Bisericească. Împreună au înălțat, prin culori și forme, altare de frumusețe și credință, ducând mai departe o tradiție sfântă, ca o flacără aprinsă din lumină neînserată.

După anii de ucenicie pe șantierele tinereții, Gabriel Nichita și‑a desăvârșit chemarea artistică sub îndrumarea unuia dintre apreciații maeștri ai picturii bisericești, Vasile Buzuloi. Sub privirea atentă și mâna sigură a acestuia, și‑a șlefuit meșteșugul și și‑a adâncit simțirea, învățând nu doar tehnica, ci și duhul care dă viață fiecărei icoane.

Peste două decenii din viața lui s‑au așezat apoi, ca niște trepte de lumină, pe șantierele bisericilor ce i‑au devenit altar de muncă și rugăciune. A pictat, cu aceeași dăruire neobosită, în Biserica Sfântului Ioan Iacob de la Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamț - loc de formare duhovnicească pentru generații de slujitori. Și‑a lăsat amprenta în bisericile din Hadâmbu și Bucium, într‑un sat din Dâmbovița, Tărtășești, apoi la Câmpulung Moldovenesc și în Sita Buzăului, așezăminte unde culoarea se împletește cu rugăciunea, peste ani la capela Jandarmeria din Iași, aflată sub ocrotirea Sfintei Parascheva - cea mult iubită și grabnic ajutătoare - pe care pictorul o cinstește cu o evlavie adâncă, aproape filială. Lucrarea lui în toate aceste locuri nu este doar expresia unui talent ieșit din comun, ci și o formă de slujire smerită a lui Dumnezeu, o ofrandă în culori menită să împodobească pereții reci ai zidurilor cu strălucirea veșniciei.

Capela din incinta Colegiului Național „Nicu Gane”-Fălticeni a fost, așa cum spuneam, un dar. Ascultând de duhovnicul lui, preotul Petru Irimescu, pe care l‑a cunoscut pe când avea 12‑13 ani și își îndrepta pașii spre biserica din Rădășeni, a lucrat fără plată, apoi, ca o încununare a lucrărilor de până atunci, avea să realizeze și pictura Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din satul natal.

Acestora li s‑au adăugat Biserica „Sfântul Dimitrie” din Câmpulung Moldovenesc, biserica satului Galu din comuna Poiana Teiului, județul Neamț, bisericile din Breaza (județul Suceava), Vadu Anei (județul Ilfov), Forăști de lângă Fălticeni, Ciumulești de lângă Fălticeni (și ea ocrotită de Sfânta Parascheva), iar lucrările continuă la Tupilați, Bahna‑Arin, Pătrăuți, precum și altele. O pictură ce amintește de tradiția Bizanțului din vremea Paleologilor, cu o scriere elegantă a chipurilor și a veșmintelor, cu armonia formelor și a culorilor, așa cum au lăsat moștenire zugravii de odinioară și au valorificat până astăzi pictorii bisericești. Cu o frumoasă alcătuire a scenelor și o iscusită alăturare a lor pentru a da chip, în forme și culori, istoriei mântuirii noastre.²

Un exemplu vrednic de urmat ne oferă pictorul Gabriel Constantin Nichita prin întreaga sa trudă tăcută și înnobilată de har, desfășurată cu statornicie de‑a lungul a trei decenii. Ceea ce impresionează nu este doar frumusețea lucrărilor sale, ci discreția cu care și‑a dăruit inima și mâinile Bisericii, fără să ceară nimic în schimb, decât bucuria de a sluji. Deși niciodată nu a căutat să‑și facă publice gesturile, aproape fiecare biserică în care a lucrat a primit de la el ceva în plus - o parte de lumină oferită fără plată, un detaliu adăugat cu dragoste, o jertfă ascunsă în culoare.

Fie că a acceptat să picteze la un preț simbolic, fie că a realizat lucrări care nu fuseseră incluse în devizul inițial - cum au fost pridvoarele, draperiile sau elementele decorative ale programului iconografic - el a făcut‑o cu aceeași seninătate și generozitate. Nu de puține ori, a răspuns chemării unor ierarhi care i‑au cerut să contribuie cu lucrări pentru lăcașuri de cult, unele dintre ele oferite în întregime ca dar, altele la prețuri atât de modeste, încât păreau mai degrabă gesturi de milostenie decât contracte profesionale.

Când ajungea într‑o parohie săracă, unde preotul abia reușea să întrețină lumânările de pe Sfânta Masă, Gabriel Nichita nu doar că nu se retrăgea, ci încheia lucrările la prețuri simbolice, care de multe ori nu acopereau nici cheltuielile cu materialele și ucenicii săi. Iar în unele cazuri, pur și simplu picta gratuit: cum a fost la capela de lângă Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Rădășeni, ori în anumite pridvoare, cafasuri sau zone afectate de timp din interiorul altor lăcașuri de cult.

Prin această discretă și smerită dărnicie, pictura sa a devenit nu doar un act de creație, ci o liturghie în culoare, o rugăciune a mâinilor închinată Celui ce dă daruri celor aleși.

Mai mult decât atât, sunt îndatorat să‑i mulțumesc pentru o faptă care nu va rămâne nerăsplătită de Dumnezeu, dar pentru care am păstrat o anumită taină.

În urmă cu mai bine de zece ani, în vremea slujirii mele la Ierusalim, i‑am adresat invitația de a veni împreună cu soția sa, Anișoara, și ea pricepută în așezarea culorilor pe pânză, și cu ceva ucenici, pentru anumite lucrări la biserica Reprezentanței Patriarhiei Române în Ierusalim. Nu erau banii necesari pentru aceste lucrări. I‑am amintit dintru început acest aspect și îi sunt recunoscător pentru faptul că nu a căutat răsplată, mai ales în condițiile de atunci. Era în vremea războiului din Gaza, când pelerinii nu puteau venera Locurile Sfinte, iar ajutoarele ajungeau arareori.

Timp de aproximativ patru luni, inimosul pictor a coordonat lucrările de conservare a picturii bisericii Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim. A refăcut suprafețele cu foiță de aur, a întărit fondul, a curățat și repictat pridvorul, dând strălucire unei picturi ce se afla, după mulți de ani de la sfințirea ei, într‑o anumită stare de degradare.

Dar munca nu s‑a oprit aici. Deși echipa condusă de domnul Nechita ostenea fără răgaz, din zori și până la asfințit, alte lucrări, la fel de însemnate, au prins viață sub pensula sa. În trapeza de la Ierihon, Cina cea de Taină și Adormirea Maicii Domnului au fost pictate pe pânze de mari dimensiuni - adevărate icoane pentru sufletul pelerinului. Maica Domnului, Apărătoarea Ierihonului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și alte chipuri sfinte au fost zugrăvite cu măiestrie și adâncă simțire, urmând a fi așezate în paraclisele și bisericile din Ierihon și Ierusalim - locuri de închinare, de taină și de har.

În acea vreme de har petrecută în Țara Sfântă, pictorul a găsit vreme și pentru a împărtăși din tainele artei sale. A organizat cursuri de inițiere pentru câteva maici, cărora le‑a predat meșteșugul poleirii cu foiță de aur - lucrare de finețe pe care aveau să o ducă mai departe, ajutând la înfrumusețarea catapetesmei bisericii din Ierusalim. Astfel, nu doar zidurile au fost restaurate, ci și sufletele, care au primit lumina cunoașterii, într‑un gest de comuniune între dăruire, artă și credință.

Dacă cineva va poposi vreodată și va reuși să vadă pictura din biserica satului Rădășeni, ori din alte biserici amintite, va înțelege dăruirea unui astfel de zugrav de subțire, cum se adresa cineva dintre marii mânuitori ai penelului de la jumătatea veacului al XX‑lea, care‑l încântase pe Sfântul Cuvios Cleopa Ilie.

Monah fără pretenții artistice, Sfântul Cleopa a simțit însă intensitatea trăirilor celui care pictase, chiar dacă nu urma linia bizantină cea mai înaltă pe care ar putea‑o respecta un mânuitor al penelului. Când a văzut o icoană pictată de Irineu Protcenco, starețul Cleopa a cerut îndată să‑l întâlnească și a insistat mult ca acesta să vină la Sihăstria. A obținut aprobarea mai-marilor zilei, pentru că acesta era un pribeag politic care se ascundea prin preajma Bucureștilor, și i‑a cerut să picteze paraclisul construit la începutul anilor `40 de credincioșii satului Rădășeni. Un incendiu devastator mistuise la Sihăstria două corpuri de chilii și paraclisul de iarnă, în care monahii sihăstreni slujeau cea mai mare parte a anului.

Pe lângă biserica din Rădășeni, ocrotită de Sfinții Apostoli Petru și Pavel, călătorul care va ajunge la Rădășeni și va dori să privească universul în care s‑a format pictorul Gabriel Constantin Nechita va descoperi rodul bogat din vremea toamnei, îndeosebi priveliștea de neegalat a Munților Stânișoarei, unde Sfântul Sihastru Ilie Cleopa a viețuit mai mulți ani, mergând pe urmele fiarelor și încălzindu‑se cu puterea rugăciunii celei fără de oprire.

Toate acestea nu sunt altceva decât daruri revărsate de Dumnezeu, semne tainice ale unei bunătăți care lucrează prin oameni și în oameni. Le descoperim, uneori în tăcere, alteori în uimire, în viața celor din jurul nostru - în gesturile lor neștiute, în osteneala lor nerăsplătită, în frumusețea pe care o lasă în urmă.

Astfel de vieți, trăite cu dăruire și închinare, ne cheamă să privim mai adânc și să nu trecem nepăsători pe lângă lucrarea harului. Suntem datori, cu suflet smerit și inimă recunoscătoare, să‑I mulțumim lui Dumnezeu pentru aceste chipuri de lumină, pentru mărturiile vii ale credinței și ale frumuseții care îl înalță pe om deasupra vremelniciei. Căci unde se împletesc rugăciunea cu arta, osteneala cu smerenia, jertfa cu bucuria de a dărui, acolo strălucește tainic Împărăția - în ochii celor care știu să vadă și în inimile celor care nu încetează să mulțumească.