Pilda semănătorului şi problemele de educaţie

Problema educaţiei nu ne poate lăsa nepăsători şi reci, după cum nu vom putea admite că vom fi în viitor înconjuraţi de stane de piatră, ori de mici monştri care vor reitera leitmotivul gropii, al încorsetării într-o realitate păgână. Viziunea dramei unei umanităţi pierdute ne-ar scufunda în abis. Priviri reci, înfricoşate vor adormi pe mâinile obosite, ucigaşe ale unor copii rătăciţi. Somnul va fi abolit, odihna va fi distrusă, şi sub vălul blând şi liniştit al imaginaţiei, va lovi viitorul.

Şi atunci, un clopot va suna încet şi rebel, după cum sună şi acum. Şi va anunţa cele de departe.

Tot un clopot suna când Louisa Gradgrind, personajul lui Dickens din Timpuri grele, se întreba câte oare îi va oferi viitorul. Îi vedea, cu ochii minţii, pe lucrătoarea Rachel şi pe fratele său Tom - două destine determinate de tipuri de educaţie diferite. Rachel era rodul unei vieţi creştine: "o femeie de o frumuseţe tristă, îmbrăcată numai în negru, dar blândă şi senină, singura fiinţă din tot oraşul capabilă de a arăta compasiune unei femei depravate, mizerabile şi beţive, care mai putea fi văzută uneori prin oraş, cerându-i într-ascuns să-i dea pomană şi plângându-se; o lucrătoare lucrând şi iar lucrând, dar mulţumită să muncească."

Educată în spiritul muncii, al milei şi al sacrificiului, Rachel, lăsată mereu în plan secund de autor, a devenit personaj de rangul întâi după ce lumea bogaţilor s-a răsturnat, cu valorile ei cu tot.

Louisa, cea căreia imaginaţia i se vestejise printr-o educaţie rigidă, prea abstractă, putea să zărească în viitor destinul fratelui ei, singuratic şi fugar, bolnav, a cărui suferinţă l-ar fi împins la căinţă şi la evidenţa nevoii sale interioare de a iubi. Tom cel lacom de bani, cel lipsit de orice scrupul pentru a-şi îndeplini scopul de a se îmbogăţi, a obligat-o pe Louisa să se căsătorească cu bătrânul bancher Bounderby, a cărui bancă a spart-o ulterior.

În stirpea bogaţilor, Bounderby făcea figură aparte. El se lăuda cu originea sa umilă, provocând milă printr-o poveste lacrimogenă în care era victimă a unei sorţi vitrege. A fost părăsit de mamă, spunea. Dar o dată pe an, căci atât i se îngăduise, o bătrână stătea în faţa casei bancherului, în speranţa că îşi poate zări fiul. Era mama cu care lui Bounderby îi era ruşine.

Problema iubirii nu se punea nicicând pentru asemenea oameni. Louisa şi Tom fuseseră educaţi în spiritul rece al statisticilor şi al unui raţionalism excesiv. Regula de bază era: ""Să nu începi să întrebi!" Din aşa ceva îşi trăgea seva arta mecanică şi misterul educării gândirii, fără a se recurge la nivelul inferior al cultivării de sentimente şi de emoţii. Să nu te întrebi niciodată. La orice trebuie să găseşti o rezolvare cumva, fie prin adunare sau scădere, fie prin înmulţire sau împărţire, fără să te întrebi niciodată."

Dacă Tom şi Louisa şi-au înfrânt sentimentele - ceea ce mai târziu i-a făcut să eşueze lamentabil -, tânăra Sissy nu s-a lăsat pradă acestui sistem educaţional. Pentru ea primul principiu al economiei politice era: "Să mă port cu alţii aşa cum aş vrea ca alţii să se poarte cu mine", iar statisticile nu aveau nici un rost, de vreme ce procentajul oamenilor rămaşi în viaţă într-o catastrofă nu contează pentru rudele şi prietenii celor care au fost omorâţi.

Căsătorită cu bătrânul Bounderby şi condamnată la o relaţie fără iubire, Louisa a simţit la un moment dat că viaţa ei se prăbuşeşte. I-a spus tatălui că este profund nefericită, i-a reproşat educaţia primită şi i-a cerut mijloace prin care să poată fi salvată. Stând la pământ, într-o grămadă insensibilă, este simbolul "triumfului" unui sistem greşit de învăţământ.

Romanul Timpuri grele este structurat pe trei părţi ce urmează pilda biblică a semănătorului: Semănatul, Seceratul, Strânsul recolelor, şi subliniază ideea că roadele educaţiei depind de ceea ce s-a semănat în sufletele oamenilor.

Astfel vocea Louisei Gradgrind va fi vocea unei întregi generaţii ce va reproşa generaţiei anterioare lucruri ca acestea: "Cum a fost posibil să-mi dai viaţă şi apoi să-mi iei toate acele lucruri nepreţuite care o fac să se ridice din acea stare de moarte conştientă? Unde sunt darurile sufletului meu? Unde sunt sentimentele inimii mele? Ce ai făcut, ah, tată, cu grădina care ar fi trebuit să dea în floare în sălbăticia asta nesfârşită? ş…ţ De-a dreptul oarbă să fi fost, tată, dacă ar fi fost să-mi bâjbâi drumul pipăind, cunoscând lucrurile după forma şi textura lor, dacă aş fi fost liberă să-mi exersez cumva fantezia legat de acestea, aş fi fost de un milion de ori mai înţeleaptă, mai fericită, mai iubitoare, mai mulţumită, mai umană şi mai curată din toate punctele sănătoase de vedere, decât sunt acum cu vederea pe care o am. Acum, iată ce am venit să îţi spun..."

Care va putea fi răspunsul atunci? Recunoaşterea evidenţei că tot ceea ce mintea nu a putut îndeplini va să fie acoperit de inimă.