Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pisanii de azi şi de demult: Ceresc şi pământean

Pisanii de azi şi de demult: Ceresc şi pământean

Un articol de: Grigore Ilisei - 13 Mai 2011

Pe Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, adormit întru Domnul, pe numele său de om al scrisului Valeriu, l-am cunoscut bine la Mănăstirea Văratec, unde-şi petrecea mare parte din an în casa vlădicăi Partenie Ciopron, care-i lăsase prin testament un apartament din palat spre folosire câte zile o avea. Când mă gândesc la făptura sa, aşa cum mi s-a gravat în suflet în întâlnirile noastre vreme de peste 20 de ani, îmi amintesc de ceea ce-mi spunea, în 1995, într-un interviu televizat, un alt mare om de spirit român, profesorul Matei Călinescu, de la Indiana University, America, cu privire la eurile noastre fiinţiale. Matei Călinescu credea că noi suntem alcătuiţi dintr-o multitudine de euri şi rând pe rând unul iese în faţă şi celelalte bat în retragere. Poate în omul acesta ales, care a fost Bartolomeu (Valeriu) Anania, să fi sălăşluit mai multe euri, dar drept la existenţă nu primiseră cu adevărat decât cel ceresc şi pământean. Însă acestea se găseau într-o simbioză. Când vorbeai cu dânsul de cele pământeşti, de "veghe în lanul de secară", la datorie, era cel ceresc. Nu-l stânjenea pe fârtatul lui să grăiască pe limba omului de lume şi să se poarte aşijderea. La fel se petrecea când intra în cele sfinte. În umbră se trăgea lumescul eu, însă, chiar de nu îngăima ceva, se simţea prezenţa sa. Era, de fapt, o împletire fericită, benefică. Se împrumutau şi se îmbogăţeau reciproc grăirile, gândirile, vederile. Asta făcea şi mai fascinantă personalitatea puternică a acestui bărbat, care, deloc înalt, lăsa impresia de masivitate, putere, de lavă eruptivă. Până şi interiorizările ce-i erau caracteristice şi ţineau de condiţia lui de monah, de care era pătruns, nu împrăştiau senzaţia aceasta de vigoare atotcuprinzătoare. Poate se ivea acest simţământ şi din necontenita şi tulburătoarea arătare taborică a sufletului şi din scăpărarea de foc cuibărită în ascunzişul trupului de stejar noduros şi secular, de unde pulsa voltaic. Se înfăţişa aprig şi liric, senin şi neguros, dar cuceritor tot timpul. Nu te lăsa o clipă să-ţi fugă ochii şi gândul în altă parte când te aflai în preajma lui.

Aşa mi-a rămas în amintire din anii aceia de şedere la Văratec, de participare la cercul ce parcă îl repeta pe cel al "Vieţii Româneşti", patronat de Garabet Ibrăileanu, din prima jumătate a veacului, din vacanţele de la mănăstiri. Ne strângeam în casa maicii Bendicta Braga, unde trăgeau vara an de an Valeria Sadoveanu şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, sau în palatul vlădicăi Ciopron, în salonul cel larg de la etaj. Alături de cei deja pomeniţi erau nelipsiţi Ştefana Velisar Teodoreanu, Didica Sadoveanu, din când în când Profira Sadoveanu, Dan Hăulică, Cornelia Pillat, Constantin Ciopraga şi alţi câţiva. Bartolomeu (Valeriu) Anania ne binecuvânta şi şezătoarea putea începe. Mai de fiecare dată, Sfinţia Sa aducea ceva de citit. Mai ales pagini de memorialistică din "Rotonda plopilor aprinşi". Aproape că nu se uita pe pagini, zicea pe de-a rostul şi simţeam fremătând în nări miresme de câmp, de livezi şi păduri şi în suflete pogora bătaia clopotelor care înstelau cu a lor cântare de argint munţii din apropiere. Cuvântul se încărca de lamura vocii sale inegalabile şi cu văpaia trăirii unui om care era duh şi simţire. Vor stărui mereu în inima mea cu puterea neuitării aceste aduceri aminte despre un semen care a fost cer şi pământ, laolaltă, cum plămădit-a Dumnezeu creaţiunea Sa.