Plăgile contemporane

Creştineşte vorbind, sunt câteva plăgi contemporane de care lumea noastră nu va scăpa defel. Ele sunt: concurenţa, birocraţia, statul şi piaţa. Mai întâi, concurenţa. Cine nu ştie că societatea actuală este o lume în care concurenţa este loială şi liberă, cu alte cuvinte, că cei care intră în concurenţă respectă nişte reguli şi se străduiesc, fără a căuta să-şi obstrucţioneze adversarii, să joace corect după regulile competiţiei libere? În realitate, dacă o concurenţă ar fi loială şi liberă, ea ar înceta să mai fie concurenţă şi s-ar preschimba într-o frăţească muncă de falanster, săvârşită în numele unei utopii ridicole. Adevărul crud e că oamenii nu-şi sunt defel loiali, şi tocmai de aceea ei simt nevoia să concureze, iar concurenţa înseamnă năzuinţa de a-ţi anihila adversarul prin orice mijloace: corupţie, trafic de influenţă, şantaj, spălare de bani etc. Oamenii nu concurează între ei de dragul progresului general, ci din dorinţa de a-şi strivi rivalii. Fără un asemenea mediu concurenţial a cărui cruzime este ea însăşi un factor de călire şi pregătire a concurenţilor, Occidentul nu ar fi putut în veci să ajungă ceea ce este astăzi: sistemul social cel mai puternic şi mai eficient din lume.

În al doilea rând, birocraţia. Ea a fost mereu arătată cu degetul ca întruchipare a sclerozei sociale de care suferă organismul muribund al societăţilor de tip totalitar. Numai că astăzi, în Europa, în ciuda eforturilor de limitare a fenomenului birocratic, eficienţa celulelor de producţie este sufocată de proliferarea sectorului administrativ. E un paradox vădit ca, pe măsură ce productivitatea unui domeniu creşte, numărul celor angajaţi în acel domeniu tinde să scadă tot mai mult, în vreme ce, culmea, numărul persoanelor neproductive din acelaşi domeniu e tot mai mare. Se petrece astfel o variaţie invers proporţională: dacă într-un sector productivitatea creşte, în acelaşi sector va creşte numărul celor care nu au contribuit cu nimic la această creştere. Rezultatul este o simbioză aparte de tip asimetric, în cadrul căreia excrescenţa unei părţi e alimentată tocmai de partea a cărei vigoare se pierde în urma alimentării acelei excrescenţe.

În al treilea rând, statul. Una din plăgile arhicunoscute ale regimurilor totalitare a fost intervenţia abuzivă a statului în sectorul întreprinderilor, al întreprinzătorilor particulari şi al proprietăţii private. Dar astăzi nu numai că toate sectoarele vitale ale societăţii - energie, educaţie, sănătate, apărare - au un grad de nerentabilitate atât de acut, încât ele ar pieri foarte repede dacă statutul nu le-ar subvenţiona şi controla continuu, dar, în plus, intervenţia financiară a statului este un fenomen până într-atât de omniprezent, încât ea poate fi foarte uşor etichetată drept abuzivă. Se iveşte astfel o relaţie paradoxală: cu cât un factor de constrângere este mai dominant în viaţa oamenilor, cu atât prezenţa lui este mai estompată. Cu alte cuvinte, statul nu e nicăieri şi niciunde, dar nu pentru că ar fi cu adevărat absent de peste tot, ci fiindcă, în ciuda a ceea ce se vede, el a atins un grad de difuzie de tip ubicuitar. Recenta criză financiară a făcut ca statul, prin fisc, să devină ubicuitar. Toţi simţim asta. De pildă, drama banilor. Ei au ajuns să fie atât de importanţi, încât aproape că au dispărut, ca bani peşini, din fundul buzunarelor noastre. Azi manevrăm cifre, carduri, conturi, chitanţe, într-un cuvânt simboluri, dar banii, banii aceia căzând în podul palmei sub chipul ademenitor al bancnotelor mai mult sau mai puţin calpe, banii aceia au început să dispară. Şi pentru că au încetat de a mai fi o prezenţă fizică, pipăibilă cu mâna, banii au devenit, în viaţa fiecăruia din noi, o prezenţă insuportabil de coercitivă. Nu-i mai vedem, dar ne supunem lor, numai că ne supunem lor ca sub apăsarea unui duh nevăzut plutind peste tot.

În al patrulea rând, piaţa. Ştim cu toţii că sistemul comunist a însemnat lipsa unei pieţe libere, adică a unei pieţe în cuprinsul căreia legea cererii şi a ofertei să fie vie. S-ar crede că azi, în societatea europeană, producţia şi consumul se intercondiţionează în virtutea unei relaţii mutuale în cadrul căreia fiecare parte o influenţează pe cealaltă cu aceeaşi intensitate cu care ea însăşi a fost influenţată. De fapt, producţia nu numai că ajunge să influenţeze cantitativ consumul, dar pe deasupra îi hotărăşte calitatea. Altfel spus, oamenii sunt educaţi, ba chiar sunt dresaţi psihologic să ceară nu ceea ce vor cu adevărat să cumpere, ci ceea ce li se pune sub nas. Pe scurt, există o tehnică aparte a condiţionării psihice prin care poţi inculca unui om nişte dorinţe pe care, deşi nu le-a avut niciodată mai înainte, ajunge până la urmă să le perceapă ca fiind ale lui dintotdeauna. De aceea, imaginea cetăţeanului modern ca fiinţă liberă să aleagă ceea ce îi doreşte inima, şi asta dintr-o gamă luxuriantă de produse ce îi stau pasive şi răbdătoare la îndemână, imaginea aceasta este un clişeu ideologic. Gama luxuriantă a unui produs nu înseamnă de fapt existenţa unor produse radical diferite, ci apariţia aceluiaşi produs care este supus unor variaţiuni ce nu-i pot modifica defel categoria din care face parte.

Concluzie? Plăgile de care fugim astăzi sunt elementele

inevitabile ale viitorului. Concurenţa, birocraţia, statul şi piaţa sunt din lumea aceasta, deci sunt implacabile.