Plecarea cocorului alb

Sergiu Adam, delicatul orfevrier al cuvântului, gravorul de stampe japoneze, poetul care aşternea pe foile cele albe ale cărţilor sale  tuşe de pictor impresionist, potrivit notaţiilor lui Dan C. Mihăilescu, unul dintre pătrunzătorii comentatori ai universului său poetic, a trecut, la aproape 79 de ani de viaţă, la cele veşnice. A păşit dincolo, pe celălalt tărâm, cu discreţia şi nobleţea ce l-au definit  cât fost-a pe lume. În ultimii ani, chiar în deceniul din urmă, s-a retras cu totul din public, vieţuind în acea însingurare ce parcă-l însemnase cu o stea în frunte. O mărturisise el însuşi candid, intitulându-şi cartea de debut din 1971 „Ţara de lut sau Scrisorile blândului şi însinguratului Sergiu Adam către mult prea iubita lui soaţă, Doamna Otilia“. Un volum bine primit al unui poet al transcripţiilor fulgurante, plăsmuitor de atmosferă al graţiei şi iscusit meşter al bunei măsuri prin dozaje de alchimist al sentimentelor şi rostirilor.

Fusese turnat în amfora acestui vlăstar al unui preot de ţară, părintele Teodor Adam, slujitor al altarelor prin părţile Podului Turcului şi al unei muncitoare cu braţele, Ana, născută Popovici, tot ce poate fi plămada omului vrednic, ziditor, soţ şi părinte de ispravă, camarad admirabil, gata să intre în toate bătăliile pentru cauzele cele drepte. Una din cele căreia i s-a devotat a fost aceea  a cristalizării într-un oraş, „cimitir al tinereţii mele, potrivit sintagmei bacoviene, a unui climat literar şi artistic elevat. E vorba de Bacău, unde Sergiu Adam s-a statornicit după studiile universitare de la Iaşi.  A ajuns aici la capătul unui scurt pasaj (1958-1961) de dascăl de limba şi literatură română la ţară. S-a numărat în 1965 printre fondatorii revistei „Ateneu“ şi ai cercului literar coagulat în jurul mensualului ce s-a impus repede în peisajul publicisticii culturale româneşti a timpului. Din această grupare prestigioasă, ce amintea de Cercul Literar de la Sibiu, făceau parte între alţii, alături de blândul poet Sergiu Adam, Radu Cârneci, primul redactor-şef George Bălăiţă, Ovidiu Genaru, Mihai Sabin, Vlad Sorianu, Constantin Călin, George Genoiu. Sergiu Adam a reprezentat în acest conclav punctul de echilibru de care orice confrerie spirituală are nevoie. Acest fel al său de a fi, cumpănit şi înţelept, bazat pe un solid set de valori i-a adus respectul breslei. Nu era mai puţin preţuit pentru scrisul lui, cel al unui şlefuitor al logosului, promotor al tonurilor elegiace în monturi vitaliste, cum bine s-a remarcat în numeroasele receptări critice de care a avut parte opera sa. Lirica lui Sergiu Adam a fost situată cu îndreptăţire în descendenţa lui Nicolae Labiş şi Ioan Alexandru. Nu mai puţin importante sunt ecourile bacoviene, cărora poetul de la Bacău a izbutit să le confere o coloratură personală. Sergiu Adam nu s-a manifestat doar în plan poetic. S-a afirmat prin cele două romane publicate, „Chipuri şi voci“ (1984) şi „Iarna, departe…“ (1976) ca un fin analist  psihologic, un îndemânatic cunoscător al tehnicilor Noului Roman, precum şi un subtil interpret al partiturilor literaturii de factură poliţistă.

În toată lucrarea sa, Sergiu Adam a dat expresie spiritului naţional, în slujba căruia s-a pus cu smerenia, cuviinţa ce izvorăsc din trăiri profunde şi sincere. Formaţia sa de literat şi istoric l-a înzestrat cu uneltele necesare unui asemenea demers, iar educaţia  în cultul valorilor creştine şi naţionale, primită în familia sa preoţească, a creat mediul prielnic de manifestare. A fost legat organic de ceea ce este istoria ţării şi de lumea satului din care se ivise. Cartea sa „Ctitorii muşatine“, din 1976, este un document testimonial al iubirii de glie, trăită şi nu clamată. În acelaşi timp, Sergiu Adam s-a consacrat ca un spirit deschis  şi spre alte orizonturi spirituale. A adus în câmpul cultural românesc, prin traduceri de ţinută, valori certe ale literaturii universale. A fost cel dintâi traducător în română al romanului „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici“, de A. Soljeniţân, traducere publicată în 1964 în revista „Secolul XX“. A tălmăcit cu măiestrie  versurile unei alte reprezentante a literaturii ruse contemporane, Rima Kazakova, al cărei volum de versuri, „Brazii ninşi“, l-a publicat în versiune românească, cu o substanţială prefaţă, la Editura „Junimea“ în 1973.

Toate aceste daruri, talantul primit şi cu spor adăugit, au făcut să fie îndrăgit de confraţi. A fost ales în mai multe mandate în şir, înainte şi după decembrie 1989, în Comitetul de Conducere al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi şi respectiv al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din capitala istorică a Moldovei, responsabilitate onorată cu dăruire şi probitate profesională. Imediat după 22 decembrie 1989 a fost desemnat redactor-şef al revistei „Ateneu“, printre întemeietorii căreia se aflase în 1965. A izbutit împreună cu mica, dar entuziasta lui echipă, să redea repede publicaţiei băcăuane prestigiul dintru începuturi. Se ştie că  în ultimul deceniu al regimului ceauşist revista fusese supusă unor măsuri represive, apărând trimestrial ca un supliment al ziarului judeţean. Valoarea de scriitor şi om de cultură, rigoarea şi curăţia sa sufletească l-au recomandat în acel moment auroral al dobândirii libertăţii să ocupe demnităţi publice înalte. I-au fost oferite, dar le-a declinat cuviincios, conştient fiind că rostul său este la masa de scris, în mijlocul breslei şi al familiei, al cărei zeu lar a fost clipă de clipă. Din păcate, odată retras din viaţa publică, a cam fost uitat. Amnezia semenilor şi camarazilor i-a accentuat însingurarea din părinţi în părinţi. Vocaţia prieteniei, ce i se hărăzise cu îmbelşugare, a rămas însă intactă şi pură. Am avut, deşi nu mai era nevoie încă o dată, proba amiciţiei dragului Sergiu în 2013, an jubiliar pentru mine, când a scrijelat cu ironia sa subţire câteva versuri în volumul omagial pe care mi l-au urzit  prietenii: „Lui G.I.- epigramă/ Mulţi ani, mulţi bani,/ Cer senin, pană sprinţară/ Şi-o parcelă cât mai mare / În câmpia literară!“

Cocorul cel alb şi-a întins aripile şi a zburat spre ţinuturile eternităţii. A lăsat un gol în „câmpia literară“, ce n-are cum fi uşor umplut, pentru că oameni de bunătatea şi eleganţa lui Sergiu Adam nu se nasc chiar toată ziua. Ne vom mângâia tristeţile despărţirii de o făptură dragă citind să ne desfătăm „Scrisorile din Ţara Cocorului Alb“. „Rece în lucruri culoarea./ Palidă ora. Ochiu-n declin. Unde ne duce-nserarea,/ Calule alb, calule lin?/ Spre ce depărtare-alergăm?/ Spre marginea cărui destin?/ Hipnotică vrajă ne-absoarbe,/ Calule alb, calule lin./ Taină îmi pare cuvântul./ Urmă cenuşă. Glasul străin./ Scurtă a fost ziua ce cade,/ Calule alb, calule lin…/“ (Amurg)