Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Pledoarie pentru omul armonios şi cuviincios

Pledoarie pentru omul armonios şi cuviincios

Galerie foto (1) Repere și idei
Data: 26 Feb, 2014

Trăim într-o lume în care autenticitatea fiinţei e tot mai greu de delimitat sau păstrat. Timpul prezent vine cu o sumedenie de îngrădiri, care ne predispun la un mod de a fi străin chemării noastre. Ne risipim sărăcăcios în tot felul de false obligaţii. Presiuni de tot felul - profesionale, economice -, manipulări mai mult sau mai puţin evidente - consumiste, ideologice - ne determină să dorim sau să facem ceea ce nu este numaidecât necesar sau benefic pentru noi. Ni se induc trebuinţe de care nu avem nevoie. Ni se inoculează vreri care, în mod normal, nici prin cap nu ne treceau. În acest vârtej de presiuni, pare că e din ce în ce mai greu să mai ţii dreapta cumpănă. Însă tocmai acest climat deconcertant ne poate îndârji, ne poate fortifica dorinţa de a ne apăra, de a rămâne noi înşine şi de a refuza o evoluţie pernicioasă dictată de conjuncturi discutabile.

Credem că fiecare dintre persoane, oricât de „căzute“ ar fi, păstrează în stratul cel mai profund al fiinţei o „aşchie“ divină, un germene de perfecţiune, un elan al devenirii în concordanţă cu valorile supreme. O cazuistică relevantă în acest sens - pe care nu o vom evoca acum - arată că şi firile cele mai „coborâte“ moral, social, comportamental poartă în ele putinţa unei re-găsiri, dorinţa unei convertiri, zarea unei înălţări. Unde este plasat acest resort şi cum îl putem activa? Cum aflăm sau ne re-câştigăm rostul? De unde trebuie pornit pentru a găsi calea? Cum trebuie acţionat (prin noi înşine, de către alţii), pentru a pune la treabă „pozitivitatea“ pe care o purtăm şi de care, adesea, nu suntem conştienţi că o avem?

Omul are o chemare funciară pentru armonie şi ordine interioară. Normalitatea lui ţine de o astfel de apetenţă. Dincolo de trebuinţele fiziologice sau pragmatice, ne simţim împliniţi cu adevărat când existenţa pe care o avem devine armonioasă, consistentă, frumoasă. Frumuseţea umană derivă dintr-o coerenţă internă ideatică sau comportamentală, pe care o căutăm, dar şi dintr-o corelativitate a acesteia cu una exterioară, livrată de comandamente ce ne depăşesc (Dumnezeu, comunitatea din care facem parte). În fond, şi un ins cu carenţe morale (un criminal, de pildă) îşi creează o „ordine“ valorică personală care îi dă senzaţia de împlinire şi de confort interior. Nu este însă suficient. Contează ca această coerenţă existenţială să fie corelativă, co-extensivă, concordantă şi cu ordinea celorlalţi, inclusiv cu cea a comandamentelor insuflate de Divinitate. Armonia, chiar dacă e rezultatul unei autonomii executive, nu trebuie să fie în răspăr cu o exterioritate valorică. Pozitivitatea comportamentală nu e una insulară, solipsistă, individualistă. Împlinirea umană este dată de preţuirea şi respectarea valorilor care îi împlinesc sau fericesc şi pe ceilalţi. Ne realizăm cu adevărat atunci când prin actele sau aspiraţiile noastre rezonăm cu căutări ce ne depăşesc ca fiinţă şi putinţă.

Posibilitatea regăsirii naturii noastre autentice este dată şi de predispoziţia de a fructifica ocazii sau intervale privilegiate, interacţiuni cu persoane sau situaţii care ne pot ajuta să descoperim „partea“ frumoasă din noi. Iar acestea pot fi atât ocazii pozitive (o realizare profesională sau personală, un câştig de o natură sau alta), dar şi „negative“ (un insucces, o boală, o pierdere iremediabilă). Indiferent de amploare sau impact, aceste întâmplări - mai mari, mai mici - ar trebui să contribuie la sporirea, edificarea şi ridicarea noastră spirituală, la aflarea sau corectarea „căii“, la perfectarea modului de a fi. O astfel de ocazie o reprezintă şi intervalele de concentrare spirituală sau comportamentală presupuse de postul creştin.

Departe de a fi doar un exerciţiu de autodisciplină alimentară, afişat uneori cu emfază, rezonant cu chemări extra-spirituale (dietă de tip bio, dorinţa de a slăbi), postul ar trebui să devină o conduită personală, chiar intimă, de interiorizare, de concentrare spre sinele adânc şi autentic, de „igienizare“ interioară, de convorbire sinceră cu eul, de vizare sau „domesticire“ a propriilor porniri şi hibe de adâncime. Căci, cum scrie în Scriptură, partea vizibilă a comportamentului nostru depinde de ce este în interior: „Curăţă-ntâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului pentru ca şi cea dinafară să fie curată“ (Matei 23, 24-26). În plus, nu este vorba de o luptă cu o incitare oarecare (o anumită mâncare), ci cu un examen existenţial, ce devine un pas spre mântuire. „Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne întru viaţa veşnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El şi-a pus pecetea Dumnezeu Tatăl“ (Ioan 6, 27). Nu există factor corector mai puternic decât trezirea propriei conştiinţe aureolate valoric de divinitate care, la un moment dat, trebuie să te ghideze şi să te determine să te mişti de unul singur. A te lăsa mânat doar de o exterioritate decizională, indiferent de natura ei, înseamnă să te ascunzi de tine însuţi, să te deghizezi, să adopţi o formă de laşitate care să camufleze o vinovată neputinţă (se întâlnesc astfel de situaţii autojustificative, când inclusiv patimi grele sunt puse pe seama unor instanţe precum „cel întunecat“, „ceasul rău“ sau sunt luate drept… „încercări“ ale Bunului Dumnezeu).

Să ne dorim acum, odată cu intrarea în Postul Sfintelor Paşti, un astfel de exerciţiu purificator şi înălţător, în care regăsirea şi împlinirea noastră să continue şi să se întărească. Iar nevoinţa de care vom fi în stare să conducă spre o mai dreaptă socotinţă şi folosinţă!