Poarta deschisă, poarta închisă

Acum două sute cincizeci de ani, oraşul Napoli avea o cu totul altă imagine decât cea cu care suntem obişnuiţi. Pe atunci oraşul de la poalele Vezuviului era pus pe aceeaşi treaptă cu Londra şi Paris, fiind capitala unui regat, al „Neapolelui şi Siciliei“, considerat ca o forţă în echilibrul de puteri al timpului. Napoli era oraşul în care mulţi visau să trăiască. Marii compozitori ai epocii, Scarlatti şi Cimarosa, compuneau aici, fiind aplaudaţi în noul „Teatro di San Carlo“, cel mai frumos şi mai mare teatru liric al vremii. Studenţi din întreaga Europă veneau să studieze dreptul cu Gaetano Filangeri, marele jurist al epocii, iar Antonio Genovesi punea bazele economiei politice moderne.Voltaire scria despre „geniul napolitan“ şi Goethe admira Napoli, pe care-l considera de necomparat cu îmbătrânita şi prăfuita Romă. Sub domnia lui Carol al IV-lea, rege umanist, s-au construit primele locuinţe din Europa pentru muncitori, iar manufacturile prospere ale oraşului erau celebre în toată lumea. Din 1759 pe tron s-a urcat Ferdinand al IV-lea, care avea atunci doar opt ani. Cum nimeni nu s-a gândit să-l trimită pe rege la şcoală, el a rămas analfabet, vorbind doar dialectul napolitan învăţat de la doica lui. Această situaţie nu constituia neapărat un dezavantaj, pentru că napolitanii de rând îl adorau şi-l alintau cu numele de „regele cerşetor“, deoarece el obişnuia să vagabondeze prin oraş şi, când îi era foame, cerea peste tot macaroane. După căsătoria cu Maria Carolina, una dintre fiicele Mariei Theresa, Ferdinand va fi alintat ca „regele încornorat“, deoarece prinţesa austriacă sosise împreună cu favoritul ei John Acton, care va deveni prim-ministru. Portul oraşului a fost deschis flotei amiralului britanic Horace Nelson şi odată cu flota britanică au venit şi necazurile. Napoleon nu putea accepta această stare de fapt. Mai mulţi tineri din nobilimea napolitană, care studiaseră în Franţa şi admirau Revoluţia franceză, au fost instigaţi să se ridice împotriva britanicilor. Aceştia, sprijiniţi de trupe franceze, l-au alungat pe rege, proclamând republica, care se chema „republica parthenopea“ de la numele sirenei Parthenopa, despre care legenda spune că ar fi trăit undeva în golful napolitan, la poalele Vezuviului. Noul guvern conducea prin decrete tipărite în ziar pe care nimeni nu le citea şi hotăra impozite pe care nimeni nu le plătea. Cardinalul oraşului, Fabrizio Ruffo, va strânge o armată împotriva republicii, în care se vor înrola toţi aventurierii timpului. Noul corp militar este pus sub comanda lui „Fra Diavolo“, un bandit calabrez, despre care circulau deja tot felul de legende, spunându-se chiar că ar fi fost în tinereţe călugăr. El primise pentru această ocazie o uniformă şi gradul de colonel. Pestriţa armată regalistă a ajuns în faţa oraşului Napoli în vara lui 1799, la şase luni de la instaurarea republicii. Guvernul a promis o abdicare imediată în schimbul dreptului ca toţi republicanii să plece unde vor, ceea ce cardinalul şi Fra Diavolo au acceptat imediat, în uralele mulţimii care rămăsese regalistă, dar nu avusese în nici un fel de suferit în timpul republicii. Probabil că totul s-ar fi oprit la cele câteva jafuri de care armata regalistă s-a făcut vinovată dacă n-ar fi reapărut Lordul Nelson, care a arestat pe toţi republicanii, condamnându-i la moarte. Printre ei şi pe Gennaro Serra di Casano, un tânăr de 27 de ani, fiul ducelui Serra di Cassano. El se făcuse vinovat de a fi comandat iluzoria gardă republicană, care defilase de câteva ori prin oraş. Gennaro, descendentul uneia dintre cele mai vechi familii napolitane, era iubit, admirat şi cunoscut în întreaga lume. Se spune că însuşi Ţarul Rusiei a intervenit în favoarea lui. Lordul Nelson a rămas neînduplecat. Când Gennaro a fost arestat, tatăl său a zidit poarta palatului Serra di Casano prin care fiul său plecase pe ultimul său drum, poruncind ca aceasta să fie redeschisă doar atunci când barbaria va dispărea din Napoli.

Odată cu trecerea timpului, evenimentele de odinioară capătă puterea unui simbol. Prin ele, suntem avertizaţi şi putem, dacă vrem, să evităm greşelile şi cruzimile înaintaşilor. Putem, tot dacă vrem, să zidim în suflet o poartă prin care să nu mai răspundem barbariei, atunci când aceasta încearcă iarăşi să ne ispitească. Soluţia este simplă, dar deloc uşoară. Pentru a ţine închis răul trebuie să deschidem o altă poartă, pe care o ţinem de obicei închisă. Suntem gata să ne deschidem sufletul, să-i facem pe ceilalţi părtaşi gândurilor şi aspiraţiilor noastre? Avem atâta curaj? Pentru că atunci, şi acesta nu e o utopie, am deschide o uşă care înseamnă că avem încredere în ceilalţi, că îi chemăm să fie cu noi, lângă noi, să ne ierte şi să-i iertăm.

În ultimii ani, am perfecţionat aparatele de fotografiat atât de mult încât acum suntem în stare să descoperim cele mai mici amănunte din jurul nostru. Trăim o veritabilă civilizaţie de microscop, unde nimic nu are voie să rămâne ascuns şi necercetat de lentila optică. Din fericire, nu am inventat încă un aparat care să fotografieze şi cea mai mică umbră din suflet, dar dacă tot vrem să ştim totul, până în cele mai mici amănunte, de ce nu ne gândim că ar fi nimerit să ne cunoaştem pe noi, cu gândurile noastre, cu slăbiciunile noastre şi cu ceea ce poate să aducă, prin noi, nenorocirea altora. Când vom avea curiozitatea să deschidem acea poartă prin care izvorăşte, ca un mir, omenia, când vom analiza la un microscop imaginar că viaţa unui tânăr de 27 de ani, fie el şi duşman, e mai importantă decât orice act de distrugere, ireversibil şi sălbatec?

Se ştie că oraşul Napoli nu şi-a mai revenit vreodată din teroarea groaznică a acelui cumplit an 1799, rătăcind mai departe în nostalgia marelui trecut. Merită, însă, a urca dealul care duce la splendidul palat Serra di Cassano. Poarta este mai departe zidită, semn că suntem slabi şi păcătoşi, că ne lăsăm ispitiţi de păcat şi de deşertăciune. Aproximativ din anul 1970 palatul a devenit un institut de spiritualitate şi filosofie, care, de-a lungul anilor, şi-a cucerit un prestigiu deosebit. Este urma de speranţă din această pagină a istoriei. Poate, printre acei înţelepţi care trăiesc acolo, se va găsi unul să împlinească voia Domnului şi să ne înveţe cum se pot deschide uşile zidite. Aşa ne-ar intra din nou soarele în acele încăperi ale sufletului pe care le-am uitat demult în întuneric şi care plâng de jalea prea multor păcate săvârşite. Ar începe vremea pocăinţei.