Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Pocăința mereu la îndemână

Pocăința mereu la îndemână

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 09 Aug, 2017

Părinții pustiei sunt oameni ai măsurii. Chiar atunci când, din perspectiva como­dității noastre, ni se pare că sunt lipsiți de măsură. Dar măsura fiecăruia dintre ei este proprie, iar discernământul este în fiecare context virtutea esențială care le guvernează acțiunile.

Avva Macarie Egipteanul, cu faima lui știută, a mers în muntele Nitriei, unde i s-a cerut să spună fraților un cuvânt. Atunci a rostit acea vorbă care a făcut istorie și este cunoscută în mediile monahale, dar nu numai: „Eu încă nu am devenit călugăr, dar am văzut călugări”. Este expresia modului în care ascetul știe să se raporteze plin de smerenie la alți nevoitori. Istoria pe care o spune monahilor are câteva puncte semnificative în desfășurarea ei. Macarie mărtu­risește că, pe când se găsea în chilia lui, a fost sâcâit de un gând foarte insistent: „Du-te în pustiu și vezi ce-i acolo”. Orice gând care apare în câmpul conștiinței trebuie cercetat pentru a-i identifica sursa. Asceții nu sunt ca niște frunze lipsite de control, bătute de vântul gândurilor felurite. De aceea, Avva Macarie stă timp de cinci ani și cercetează dacă nu cumva gândul său este unul care vine de la demoni. Abia atunci când vede că gândul nu cedează în fața rugăciunii și a așteptării trece la fapte și merge în deșert.

În deșert găsește doi oameni care trăiau cu totul detașat de cele pământești. Pe ei i-a întrebat cum poate să devină călugăr, iar ei i-au zis: „Dacă nu renunți la tot ce-i lumesc nu poți deveni călugăr”. Avva Macarie le spune: „Dar eu sunt slab, nu pot face ca voi”. Răspunsul bătrânilor a arătat înțelegere și a fost plin de nădejde: „Dacă nu poți face ca noi, stai în chilia ta și plânge-ți păcatele”. Cât despre nevoința lor, aceasta era susținută de Dumnezeu, care, zic ei: „Ne-a rânduit astfel, încât iarna să nu ne fie frig, iar vara să nu ne vatăme arșița”.

Dincolo de eroismul ascetic, atât de frecvent în Pateric, povestirea aceasta spune două lucruri esențiale despre felul în care gândesc părinții deșertului. În primul rând că gândurile, sursa și efectele lor trebuie probate prin rugăciune și, mai ales, prin răbdare. Nu trebuie să cedezi la primul imbold, nu trebuie să te lași purtat de gânduri haotice, ci este nevoie de stabilitate. Nevoința Avvei Macarie ține și de faptul că rezistă timp de cinci ani unui gând înainte de a-i da curs.

Al doilea mesaj al acestei apoftegme este că măsura duhovnicească nu este un șablon unitar, nu este un pat al lui Procust. Este nădejde mereu, pentru oricine, oriunde s-ar afla. Dumnezeu lucrează cu realitatea fiecărui om. Nu este obligatoriu ca toți să se nevoiască la fel, să se roage la fel, să mănânce la fel de puțin. Dimpotrivă. Domnul îmbră­ți­șează efortul fiecăruia și strădania făcută cu inimă bună. Iar pocăința este soluția aflată la îndemână de fiecare dată. Chiar atunci când nu poți nimic, poți să îți plângi păcatele în intimitatea chiliei tale. Acesta este gândul pe care Avva Macarie Egipteanul l-a împărtășit fraților din muntele Nitriei, iar cuvântarea și-a încheiat-o cu aceeași smerenie cu care a început: „Iertați-mă, fraților”.