Pocăinţa şi smerenia

Avva Ilie diaconul, despre a cărui biografie nu ştim nimic, ne-a lăsat un cuvânt scurt şi puternic, sub forma unei întrebări retorice cu un răspuns uşor de intuit: „Ce putere are păcatul, acolo unde este pocăinţă? Şi la ce foloseşte dragostea, unde este trufie?“ Scurt spus, mesajul avvei Ilie este că păcatul devine cu totul neputincios înaintea pocăinţei, iar dragostea şi foloasele ei sunt năruite de trufie.

Asceza, lupta împotriva păcatului şi căutarea cu orice preţ a virtuţilor, s-a găsit în centrul existenţei Părinţilor pustiei. Accentul a fost pus însă mai puţin pe păcat, cât pe pocăinţă, ca formă de eliberare de sub tirania păcatului şi a neputinţei. De aceea sunt mult mai multe apoftegmele care vorbesc de­spre locul şi importanţa pocăinţei decât cele care înfierează păcatul. Păcatul este un accident, care trebuie tratat ca atare, mai ales când avem leacul pocăinţei, care poate şterge trecutul şi restructura întreaga noastră fiinţă. Pocăinţa anulează puterea păcatului, pentru că prin pocăinţă păcatul încetează a mai fi definitiv. Avva Sisoe zicea, cu referire la pocăinţă, „ridică-te iar şi iar ş…ţ până ce vei fi prins de moarte sau făcând bine, sau păcătuind. Căci aşa cum este găsit omul în clipa morţii, aşa se duce dincolo“. Stăpânirea păcatului este temporară, chiar dacă omul cade mereu, pentru că de fiecare dată pocăinţa pune capăt puterii păcatului. Iar pocăinţa despre care vorbesc Părinţii nu este nici un simplu regret difuz faţă de trecut şi nici doar un act instituţional. Pocăinţa este o miş­care a întregii fiinţe către Dumnezeu şi împotriva păcatului. Mai mult decât atât, dacă păcatul este un accident, pocăinţa tinde să devină, sub diferitele sale forme, o constantă a vieţii duhovniceşti (fie că vorbim de­spre pocăinţa iniţială, existen­ţială sau pocăinţă după modelul lui Hristos, pe care le-am prezentat cu altă ocazie).

Avva Ilie mai subliniază în scurtul său cuvânt că, la fel cum pocăinţa se opune păcatului, în acelaşi mod trufia se opune dragostei. Mândria face dragostea dacă nu imposibilă, cu siguran­ţă nedeplină. Logica dragostei  are ca temei jertfe de sine, smerenia, micşorarea ta în faţa celuilalt. Trufia înseamnă supraordonare, exagerarea propriei importanţe, a virtuţilor şi calităţilor, fie că sunt reale sau ima­ginare. Trufia te aruncă într-un permanent conflict lăuntric cu toţi ceilalţi. Într-o asemenea atmosferă dragostea nu îşi mai găseşte locul.

Gândul avvei Ilie este, în cele din urmă, unul foarte simplu. Pocăinţa şi smerenia stau la temelia vieţii duhovniceşti. Prima dintre ele pune capăt păcatului, îi anulează puterea, îi zdrobeşte tirania, în vreme ce smerenia dă naştere atmosferei necesare iubirii, virtutea cea mai importantă, cea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu.