Poetul Ion Horea şi dorinţa de a mântui lumea bolnavă

Cartea Versuri şi reversuri a poetului Ion Horea (editura Cartea Românească, 2009) are gustul unei apocalipse trăite, a uneia viitoare. Dacă Arghezi observa într-un Psalm: "E neobişnuit să fi fost mort şi să fi înviat. Câţi morţi înviază?", la Ion Horea avem reversul: lumea lui, altădată vie, acum e muribundă. Finalurile poemelor sunt categorice, nu detensionează textele în care negura se întinde omogen. Poemul Vitraliu e construit pe o plasă de umbre, în care sfârşitul reeditează tonul sumbru de la început, spunând cu o voce apăsată şi sigură ceea ce în primele versuri era lăsat doar în clarobscur: "Frunza plopilor arată cum că totu-i cu putinţă/ Când întoarce-n clătinare îndoiala lor ciudată,/ Mărturii să fie, ale celor duşi întru fiinţă/ Parc-ar fi din înviere jocul ei într-o privinţă,/ Tremurând spre nu ştiu unde, luminând spre niciodată."

Ion Horea este prolific şi are un palmares aproape de invidiat, dar afirmă că este un poet necunoscut. Poate că aceasta îi este lucrarea, căci continuă după tiparul zicerii lui Dumnezeu de la Facerea lumii, când, după fiecare zi a creaţiei, Domnul a spus că toate cele făcute sunt foarte bune. Continuă aşadar astfel poemul Între foi: "Şi asta văd că-i foarte bine./ Mereu o iau de la-nceput/ Şi cad omături peste mine." Facerea şi refacerea îşi urmează una alteia, în timp ce poetul devine tot mai alb, numele lui e scris cu alb peste coala albă, de-ţi vine să crezi că tocmai această albire a fost lucrul lui. Poetul nu revendică nimic, nu ştie dacă i se cuvine ceva, preferă să stea la adăpost sub coasta de lut şi să cadă aceleaşi omături peste el: "Nu ştiu, din tot cât a trecut/ Dacă ceva mi se cuvine./ Rămân sub coasta mea de lut/ Şi cad omături peste mine." Folosirea pluralului pentru cuvântul "omăt" indică abundenţa şi recursivitatea ideii de alb, este o albire continuă într-un timp care pare că se dilată la nesfârşit.

Acelaşi alb se vrea recuperat în finalul cărţii: "Mais oů, s-aude glasul,/ oů sont les neiges dâantan?" Poemul, care aminteşte de Nichifor Crainic şi de François Villon, se numeşte Balada celor care nu mai sunt. Citez finalul: "Dar unde-i Emil Botta/ cu-Aprilie, cernita carte,/ cu Dorul fără saţiu,/ cu patimi şi alean?/ De toţi, măreţe umbre,/ un ceas mă mai desparte!/ Mais oů, s-aude glasul,/ oů sont les neiges dâantan?"

Ion Horea nu are în comun cu Nichifor Crainic doar ideea acestui poem, ideea referitoare la cei care nu mai sunt, ci şi fondul biblic al unora dintre creaţiile sale. Sub titlul Biblică se ascunde o chemare: "Mări de întuneric/ nu le ştii undele./ Cheamă, te cheamă,/ vezi şi răspunde-le!"

Un astfel de poem simplu, direct, interactiv solicită din partea cititorului un act reflex care urmează lecturii. Reflexivitatea s-a pierdut în postmodernism, moment în care s-a vorbit despre tranzitivitate, dar traseul exterior al lecturii, care pierde cititorul undeva în lume, fără să mai aibă ca finalitate relaţia empatică şi de interiorizare reciprocă scriitor-cititor şi nici reflexivitatea, duce la hrănirea lui Cronos cu poezie din belşug. Poeţii devin astăzi foarte repede "depăşiţi", ca şi cum reperele spaţio-temporale s-ar muta de fiecare dată în prezent, odată cu lectura, ca în teoria relativităţii. Interiorizarea reciprocă ar duce însă la o naştere reciprocă. Acestea nu sunt posibile decât dacă textul este viu. Poetul afirmă că îşi doreşte să ajungă la locul naşterii. Este, evident, vorba despre creaţia divină - creaţie care are loc într-un timp sacru, în care cele vremelnice se pecetluiesc şi se împlinesc prin cele veşnice. "Nu te cunosc! În toate pari singur şi târziu", îşi spune sieşi sau spune altcuiva. "O să te strige poate când o să-ţi fie rândul./ Să fiu, dar nu ştiu încă de-i timpul să mai fiu" - poetul ştie că nu-i e dat omului să afle timpul şi ceasul. Dar a ajuns la vârsta maturităţii, când Îl vede pe Dumnezeu în toate. Aceasta este vârsta iubirii şi a poeziei, timpul în care dualitatea dispare, viaţa îşi revelează pe de-a-ntregul caracterul ei sacru, toate Îl vădesc pe Dumnezeu. Adevărul tuturor este ştiut, cele vremelnice se recunosc a fi vremelnice şi se smeresc: "Ori numai El e-n toate, pe care-L văd,/ urmându-L,/ Desculţ, pe drumul ţării, de când, nici nu mai ştiu,/ El în vecie Tatăl şi eu vremelnic fiu,/ Să-ajungem unde-i locul de nuntă şi comândul…" (Psalm)

Auririle târzii vin deodată în minte cu frunzişuri de lumină şi cu merii care poartă pe crengi candele. Sălciile, plopii par cupole, turle de biserici. Rostul memoriei este de a mântui lumea bolnavă: "Toate vin din urmă, scapă din uitare/ Cât de cât să-ţi mântui lumea ta bolnavă!" (Din urmă)

Într-o filă de jurnal, poetul, căruia i-au rămas doar cercurile sonore să le-asculte, crede că vede "nebănuite, stranii universuri/ în care toate pier, nimic nu piere" (File de jurnal). Viaţa şi moartea, versul şi reversul formează perechi la fel de stranii. Căci "totul a rămas doar o închipuire". Aproape de hotar, de locul în care făpturile lui Dumnezeu şi minunile se încrucişează, vocea lui Ion Horea se face deplin auzită: "Dar clopotele-ar trebui să bată!/ În seama lor rămân aceste umbre,/ spre noaptea lor de veci să le-nsoţească."

Poetul care a urmărit de la fereastră desfrunzirea peisajului fantomatic are în seama cui să lase umbrele. Poate că peste o sută de ani un cititor va privi de la fereastră "umbra plopului împăcat/ sub clătinările iernii" şi nu va şti că a fost un timp când nimeni nu întreba şi nimeni nu aştepta răspuns.

Poate că într-o viitoare primăvară Ion Horea va scrie un poem asemănător poemului lui Tagore: "Cititorule, cine eşti tu, oare/ care-mi citeşti poemele - acestea/ şi după o sută de ani?/ Nu-ţi pot trimite nici o singură floare/ din belşugul acestei primăveri…" (Cititorule, cine eşti tu…?) Aşteptăm ca poetul să se mute din "toamna nimănuia stăpână şi datoare"

într-un anotimp pe măsura generozităţii sale.