Polemică între empirismul budist şi credinţa creştină

Mişcarea naţionalistă de revoltă împotriva colonialismului european şi implicit împotriva creştinismului s-a resimţit în special în Ceylon/Sri Lanka, fiind corelată cu un impuls istorico-spiritual care avea să genereze o nouă interpretare a budismului. Dacă Angarika Dharmapala (1864-1933), prin Mahabodhi Society (Societatea Marii Iluminări), a pus deja în secolul al XIX-lea piatra de temelie a renaşterii budiste în Asia de Sud, declanşând o polemică dură împotriva creştinismului, la rândul său, K. N. Jayatilleke (1920-1970), un filosof modernist, a imprimat budismului o tentă similară secularismului european. Jayatilleke nu este, desigur, singurul, dar probabil unul dintre cei mai rafinaţi reprezentanţi ai unui raţionalism budist care îşi propune o cât mai mare apropiere a filosofiei budiste de ştiinţele naturii; ba mai mult, să demonstreze că budismul ar fi singura religie compatibilă cu domeniul ştiinţelor empirice.

Jayatilleke a cunoscut foarte bine spiritul şcolilor misionare creştine, dar mai ales climatul lor spiritual, caracterizat nu de puţine ori printr-o atitudine raţionalist-liberală din partea misionarilor care afişau superioritatea creştinismului faţă de un budism copleşit de superstiţii şi preraţionalist. În această situaţie, Jayatilleke şi alţi reformatori n-au făcut altceva decât să „traducă“ mai târziu argumentaţia exact pe dos, prezentând creştinismul „dogmatic“ ca iraţional, iar budismul ca pe o religie fundamentată pe observaţia empirică. În fond şi la urma urmei, în acest caz, apologetica budistă are un „fundal creştin“ (vezi G. Rothermundt, Buddhismus für die moderne Welt. Die Religionsphilosophie K. N. Jayatillekes, Calwer, Stuttgart, 1979, p. 132 sq.).

Este adevărat că la Dharmapala (vezi R. F. Gombrich, Buddhist Precept and Practice, Delhi, 1991, p. 122) se simte deja încercarea de a rearticula budismul în orizontul ştiinţelor naturii. Însă, abia K. N. Jayatilleke a dispus de cunoştinţele necesare privind istoria ştiinţelor şi filosofiei europene pentru a putea dezvolta o filosofie budistă corespunzătoare. Tocmai de aceea, apologetica sa îşi are punctul de greutate în legătura dintre adevărul religios şi cel ştiinţific (K. N. Jayatilleke, Early Buddhist Theory of Knowledge, Allen/Unwin, London, 1963; G. Rothermundt, op. cit., p. 125).

Pentru filosoful budist Jayatilleke, creştinismul şi toate celelalte religii pot fi socotite adevărate doar în măsura în care, direct sau indirect, se raportează la mesajul buddhist. Calea cu cele opt cărări spre eliberare este, în opinia filosofului, singurul drum de acces spre mântuire, şi absolut toate religiile, inclusiv budismul, trebuie evaluate din această perspectivă. Nu este deloc de mirare inclusivismul budist pe care Jayatilleke îl sugerează şi transmite vizavi de inclusivismul promovat de creştini.

O delimitare şi mai profundă faţă de creştinism o găsim la Buddhasa P. Kirthisinghe din Sri Lanka, care susţine sus şi tare că, pentru budism, virtuţile principale ar fi raţiunea, analiza şi ştiinţificitatea, de unde ar rezulta legătura dintre toleranţă şi năzuinţa după armonie, în vreme ce creştinismul s-ar identifica cu credinţa, superstiţia, lupta împotriva ştiinţei şi nedreptăţii sociale (vezi B. P. Kirthisinghe, „Introduction. Buddhism and Science“, în: B. P. Kirthisinghe (Ed.), Buddhism and Science, Motilal Banarsidass, Delhi, 1984, pp. 1-7).

Un alt reprezentant al acestei atitudini faţă de creştinism este Gerald du Pré, multă vreme preşedinte al Asociaţiei Ştiinţifice Budiste din Londra. Deşi fără prea multe temeiuri, el încearcă să argumenteze că, de la Galilei încoace, creştinismul a adoptat o atitudine antiştiinţifică; budismul, în schimb, ar fi mai matur şi mai progresist decât creştinismul (G. du Pré, „The Buddhist Philosophy of Science“, în: B. P. Kirthisinghe (Ed.), loc. cit., p. 110). El este de părere că, în cadrul unui eventual dialog, premisele de la care acesta porneşte sunt diametral opuse; budismul vine cu un raţionalism ştiinţific, în vreme ce creştinismul, spune du Pré, rămâne pe mai departe responsabil în faţa conflictului dintre raţiune şi religie în Occident (G. du Pré, loc. cit., p. 146). El afirmă, pe mai departe, că s-a ajuns în momentul în care religia şi ştiinţa s-ar regăsi în punctul în care religia conferă valori, iar ştiinţa înţelegerea întregii structuri a realităţii. Practic, întâlnirea dintre ştiinţă şi religie ar trebui să-i confere religiei un caracter „ştiinţific“, iar ştiinţei unul „transcendent“ (ibidem). Nici creştinismul, nici ateismul, afirmă du Pré, nu au capacitatea de a se substitui rolului pe care o religie sau ştiinţele naturii le implică. Doar budismul îndeplineşte această condiţie, spune du Pré (ibidem, p. 147), întrucât se identifică cu empirismul ştiinţific. Întrucât budismul nu are nici o legătură cu un anume Dumnezeu sau Mântuitor, el nu se fundamentează pe dogme. Dimpotrivă, Buddha nu este considerat decât fondatorul „psihologiei ştiinţifice“ (ibidem). În consecinţă, singurii parteneri de dialog care ar putea conferi umanităţii sensul şi valorile propriu-zise n-ar putea fi decât budismul şi ştiinţele naturii (ibidem, p. 153).

Cu mult mai radical pare Robert F. Spencer, care consideră că drumul spre iluminare ar fi compatibil cu metode psihanalitice. Până la urmă, budismul nu face altceva decât să fie redus la o simplă ştiinţă analitică socială, fără a mai avea vreo legătură cu mântuirea (cf. R. F. Spencer, „The Relation of Buddhism to Modern Science“, în: B. P. Kirthisinghe (Ed.), op. cit., p. 20). La rândul său, Gottfried Rothermundt subliniază că budismul, redus la o simplă teorie comportamentală fundamentată empiric, nu poate deveni un partener serios de dialog cu creştinismul (G. Rothermundt, op. cit., p. 125 sq.).

A prezenta creştinismul ca fiind antiraţionalist, iar budismul ca un echivalent al ştiinţei moderne nu este altceva decât o absurditate, atât din punct de vedere fenomenologic, cât şi istoric. În ambele religii, credinţa şi cunoaşterea, experienţa existenţială şi argumentul raţional reprezintă o temă inseparabilă (cf. F. Huber, „Glaube und Einsicht als Thema in der Begegnung von Buddhisten und Christen“, în Neue Zeitschrift für Mission, 48, 1992, pp. 241-264). Faptul că Buddha a subliniat totdeauna că orice credinţă izvorăşte din experienţa personală rămâne în afara oricărei îndoieli. Dincolo de toate acestea, în foarte rare cazuri, un budist ajunge la iluminare. În această situaţie, nu-i rămâne altceva de făcut decât să creadă în mijlocirea lui Buddha. O mijlocire care presupune, însă, distincţia între credinţa raţională, culminând în cunoaştere, şi „credinţa oarbă“ (amulika saddha), neverificabilă. O credinţă care, în creştinism, caută intelectul (fides quaerens intellectum), aşa cum afirmă Anselm de Canterbury, sau mai exact o credinţă care izvorăşte din vederea lui Dumnezeu (I Cor. 13).