Politețe și iubire

Politețea este un cod care ritmează, prescrie și une­ori gestionează contactele dintre oameni. Politețea este perfect naturală pentru o anumită categorie. Pentru alții este un îndelung exercițiu de șlefuire personală. Fiecare societate cere gesturi specifice. Lumea monahală poate fi bulversantă pentru cel neobișnuit cu prescripțiile care sunt de cele mai multe ori transmise oral. Odată ce te familiarizezi cu acestea, ele devin indispensabile, creează o atmosferă anume și simplifică rela­țiile.

Să fii politicos înseamnă să oferi celor din jur partea ta cea mai bună. Să îi ferești de furiile, bădărăniile și brutalitățile tale. Să îi ții la adăpost de ingratitudinea ta. Să îi privești atent, să zâmbești, să saluți și să mulțumești.

Politețea este altceva decât ipocrizia și se apropie de asceză pentru că impune anumite standarde relaționale, care se ating prin efort și luptă cu sinele. Totuși, politețea poate să decadă rapid și devine o mască pentru ipocrizie. Diferența stă în atitudinea interioară care le generează pe cele două. Gesturi care la suprafață sunt identice se pot diferenția fundamental prin prisma gândului inițial din care pornesc.

Ipocrizia se naște din egoism, slavă deșartă ori alte forme de răutate mocnită. Politețea este compor­tament asumat din grija pentru celălalt. Despărțitura dintre cele două atitudini nu este limpede, linia este neclară cel mai adesea, pentru că noi înșine nu suntem făpturi cristaline, iar binele și răul se amestecă în proporții greu discernabile.

În general politețea este socotită ca adresându-se străinilor, necu­noscuților, colegilor de muncă sau bătrânilor din autobuz. Cei din familie par a fi exceptați de la exi­gența politeții. Ei sunt cei pe care, fără să ne dăm seama, îi sacrificăm rapid. Sunt primele victime ale capriciilor și oboselii noastre. Când cade cortina politeții și a respectului manifest, relațiile încep să se uzeze și rapid se năruiesc.

Mântuitorul poruncește iubirea aproapelui. În momentul rostirii acestui cuvânt, intenția era să producă o breșă în gândirea tribală și să o deschidă. Să arate că „aproapele” poate fi oricine cu care te întâlnești direct. Aproapele celui căzut între tâlhari, din pilda Sama­rineanului milostiv, este cel care a acționat, nu indiferenții. Dar poten­țialul de a fi aproape îl are oricine. Deschiderea universală nu anulează progresia firească: din aproape în aproape. Nu se pot sări rânduri. Iubirea crește și se manifestă gradual. Primul cerc este totdeauna cel al familiei, care, în afara unor accidente biografice mari, nu poate fi ocolit. E nevoie să înveți undeva iubirea, pentru ca mai apoi să o poți extinde. Dacă nu reușești în cercurile intime, atunci iubirea pentru o umanitate generică, abstractă, este doar o iluzie. Ori, în alte cazuri, este un paravan complex, care ne maschează eșecul personal.

Cei de aproape nu sunt doar primii pe care suntem chemați să îi iubim, ci sunt și cei pe care îi sacrificăm dintâi. Sunt victimele proiectelor noastre, ale neglijenței ori ale grabei. De multe ori, sunt chiar prada iubirii noastre malformate. Cei de aproape sunt cei cu care ne certăm cel mai des, cei care ne rănesc și pe care îi rănim. Acolo, în intimitate, se nasc tensiuni greu de purtat. Acolo este nevoie de iubire și de politețe neîntreruptă.