Pomi cu roade diferite

Patericul se prezintă ca un volum ce adună cuvinte, gânduri și fapte ale Părinților care au viețuit în pustia egipteană. Urmele acestea ale Bătrânilor sunt cele care ne permit nouă să le schițăm portretul. Diversitatea chipurilor și a soluțiilor pe care le găsesc acești Bătrâni înțelepți este surprinzătoare. Dacă citești Patericul poţi observa cu destul de multă ușurință cum nu există unitate în foarte multe aspecte care privesc viața practică. Pe de o parte, ucenicii sunt învățați, „în orice loc în care te așezi, să nu îl părăsești degrabă”, dar pe de altă parte, vedem călugării girovagi, rătăcitori, care își părăsesc rapid chiliile de care simt că s-ar putea atașa prea mult.

Acestea sunt doar câteva exemple ale diversității pe care, în mod absolut natural, o găsim la Părinții deșertului. Diversitatea merge până acolo încât, dacă vrei să analizezi cum se raportează asceții din deșert la o problemă anume, ceea ce găsești în Pateric este o paletă de atitudini. Patericul nu este, așadar, o culegere sistematizabilă, nu se poate transforma într-un rețetar cu soluții unice la probleme diferite.

Realitatea aceasta este observată de Avva Ioan cel Pitic, care a zis: „Sfinții seamănă cu o livadă de pomi care dau roade diferite, dar sunt udați de un singur izvor. Unul lucrează într-un fel, altul într-alt fel, dar un singur Duh lucrează în toți”. În felul acesta viața creștină se deschide ca un spațiu imens al libertății și al afirmării persoanei în care discernământul are rol călăuzitor. Nu suntem unii la fel ca ceilalți și, prin urmare, orice comparație este lipsită de sens. Hristos Domnul este modelul unic, Omul absolut, și cu toate acestea fiecare este chemat să găsească un mod personal, particular, în care să întrupeze acest model.

Dumnezeu riscă atunci când creează omul și îi dă libertatea de a se construi pe sine, având drept reper poruncile, ca niște jaloane pe calea veșniciei. Iar omul riscă, după logica lumii, în clipa în care renunță la sine și la oricare dintre certitudinile sale pentru a se încrede în Dumnezeu și poruncile Sale. Dar riscul acesta din urmă îl aduce pe om în intimitatea Domnului. Abia aici se regăsește pe sine și se desăvârșește ca persoană, nu prin imitație, ci prin nașterea din nou. Viața care începe are un conținut care se trăiește în chip personal. Cu alte cuvinte, sfinții sunt ca niște pomi distincți, care rodesc în mod diferit, purtați de același Duh Sfânt Care, în loc să uniformizeze, face chipul fiecăruia să fie tot mai clar și mai limpede, în comuniune și dragoste.