Portret dintr-o galerie de chipuri ale dascălilor fălticeneni

În călătoria sa cu „rădvanul” începuturilor celei de a doua jumătăți a veacului XX prin toposurile sacre ale spiritualității românești, George Călinescu a descins și la Fălticeni. Străbătea aceste itinerarii din tot cuprinsul național cu suita sa de colaboratori de la Institutul de Istorie și Teorie Literară al Academiei Române, pe care îl diriguia. Nu era un voiaj de plăcere, ci unul gândit să lumineze echipei sale de cercetători într-ale istoriei literare unele din tainele genezelor mirabile ce se petrecuseră în locuri precum Ipotești, Humulești, Fălticeni și alte asemenea. Poposind pe ulița mare a târgului celest, aflat, din păcate, într-un crepuscul în acei ani ’50, corifeul criticii și istoriei literare a timpului nu prididea să se uimească și, scandând inconfundabil cuvintele, să transmită comilitonilor săi într-un act de contagiune a fraternității intelectuale această stare de reverență și bucurie cărturărească. Avea apoi să dea expresie trăirilor într-una din „Cronicile optimistului”, din revista „Contemporanul”, mărturisind că, fiind la Fălticeni, îi zburase gândul la Florența. Sigur, o Florență sui generis, una românească, vatră fertilă de oameni de seamă ai României, căreia i s-a închinat și un spațiu muzeistic, o Galerie a Oamenilor de Seamă ai Fălticenilor. E destul să-i pomenești pe Gănești, Beldiceni, Lovinești, Cazabani, să te gândești la Sadoveanu, Băeșu, Irimescu, Birlic, spre a cita doar câteva dintre marile personalități date țării de acest loc, ca să-ți dai seama că nu-i vorba de orgoliu local, ci de o realitate grăitoare în sine.

 Mulți oameni de cultură, dar și cei din mul­țimea tăcută s-au întrebat care-s secretele acestui miracol spiritual într-un oraș relativ mic, dar sortit a ține loc de Suceavă, cum se scria negru pe alb în hrisovul domnesc de întemeiere a târgului Folticeni în 1780, la scurt timp după răpirea austriacă a nordului Moldovei și a legendarei cetăți a lui Ștefan cel Mare. Au fost multe răspunsuri demne de luat în seamă. M-am interogat și eu privitor la această ches­tiune în scrierile mele despre Fălticeni, în cărțile sau multele articole risipite prin ziare și reviste. Am găsit, reflectând, mai multe explicații cu temei, dar dintre toate a dobândit proeminență școala ca factor decisiv. Nu sunt singurul care am îmbrățișat această ipoteză, ci destui alții, înaintea cărora mă smeresc. E vorba de școala cea mare a Fălticenilor, Gimnaziul „Alecu Donici” din 1870 până în 1923 și de atunci Liceul „Nicu Gane”, azi Colegiu Național, cu nefericita schimbare de nume din anii proletcultului, de Școala Medie Nr. 1, între 1948-1970. Încă de la revărsat acest templu a avut slujitori de certă vocație. Semănători și modelatori. Printre acești dascăli cei de limba și literatura română au jucat un rol capital. Ei s-au grijit de inefabil, de suflet, descoperind și cultivând vocația acolo unde prindea să strălumineze, scoțând la vedere mărgăritarele și făcându-i conștienți pe cei purtători de comori de datoriile ce le au. Nicolae Apostol i-a călăuzit pe Mihail Sadoveanu și pe Eugen Lovinescu. Dan Protopopescu i-a îndrumat pe Horia Lovinescu și Constantin Ciopraga, Vasile Gh. Popa a fost sfătuitorul lui Nicolae Labiș, și în clasă, și în afară, oferindu-i lecturile, unele interzise, de care avea nevoie. Generația mea i-a avut mentori pe Eugenia Scripcaru în liceu și pe Mioara Gafencu la cenaclu. Promoțiilor următoare, cele ale Elenei Ștefoi și Mihaelei Grădinariu, le-a surâs, la rându-le, norocul unor profesori de română admirabili, pre numele lor Gheorghe Miserciu, Gheorghe Butnaru, Mioara Gafencu, Nicolae Sturzu, pentru a aminti doar pe cei cu cea mai mare rezonanță. Seriile de elevi de după acestea și cele de acum au fost marcate de lucrarea mănoasă a unor profesori precum Mihaela Bărbăcuț și Marius Iacob, ca să menționez două nume dintr-o pleiadă. Acești dascăli și-au pus amprenta nu doar asupra unor personalități precum cele la care m-am referit, ci au modelat în duh național și iubire de frumos mii și mii de discipoli.

 În această galerie impresionantă se înscrie și doamna Mioara Gafencu, prezență luminoasă în istoria școlii fălticenene, hărăzită catedrei, îndrăgind profesia până la contopire. E vlăstarul unei familii tipice spațiului românesc prin vrednicie, prețuirea gliei, dragostea de țară și neam, ca valori cardinale. Dimitrie și Profira Ivescu au adus-o pe lume pe Mioara Gabriela în 22 martie 1937 la Cârlibaba, pe șeaua ce despărțea Bucovina de Maramureș. Sub viforul războiului familia a părăsit sălașul cel scump. Tata a plecat pe front, unde și-a jertfit viața pentru cauza patriei, iar mama cu fiica au coborât spre Moldova de mijloc, în părțile de obârșie ale Profirei, stabilindu-se la Perieni, Iași. Mioara, copilă crescând în urgiile vremii, a înțeles că nu era cale de a ieși la lumină decât alegând drumul învățăturii de carte. Voia să se școlească spre a mângâia durerea fără leac a mamei și amara ei văduvie. A urmat Școala Normală „Mihail Sturza” din Iași, dorind să fie învățătoare, îndeletnicire pentru care era parcă făcută prin blândețe, răbdare, devoțiune și arta de a împărtăși copiilor știința de carte. A aspirat însă la mai mult și a studiat cu râvnă și pasiune Filologia la Universitatea din Iași. Aici a rodit chemarea slujirii cuvântului românesc întru desfătarea sa și mai ales a emulilor. A ajuns, căsătorindu-se cu un coleg cu un an mai mare, originar din părțile fostului județ Baia, cu profesorul de istorie Gheorghe Gafencu, personalitate marcantă a școlii fălticenene și sucevene, dascăl de română la Școala Generală din Șoldănești, așezare de la marginea Fălticenilor. Venirea Mioarei Gafencu la Fălticeni a reprezentat o mană cerească pentru târgul de pe Șomuz. În acei ani se produsese un hiatus în tagma profesorilor de limba și literatura română. Eminentul Vasile Gh. Popa fusese arestat, iar strălucita mea profesoară Eugenia Scripcaru, soție de prefect din regimul trecut, nu mai primise ore. Mioara Gafencu s-a dovedit a fi omul la timpul și locul potrivit. I s-a încredințat de îndată, în pofida tinereții, conducerea Cenaclului Casei Orășenești de Cultură, al cărui îndrumător fusese Vasile Gh.Popa. Cu tact pedagogic înnăscut, cu solidă cunoaștere a Literelor, cu o prezență fizică angelică, carismatică, Mioara Gafencu ne-a cucerit pe dată pe noi, cenacliștii, încântându-ne cu povețele de fel didacticiste. Întocmai se întâmpla, cum umbla vorba prin târg, și la clasă, oficiind Româna. A făcut firesc pasul spre Catedra de specialitate de la „Nicu Gane”. Își onora noua sa misie. Era autoritară prin competență, plină de afecțiune și delicatețe în purtarea sa cu elevii. Treptat, treptat, se așeza statornic și binemeritat în marea Galerie a dascălilor fălticeneni de limba și literatura română, cei care au contribuit cuviincios și dăruitor la făptuirea miracolului spiritual al Fălticenilor mon amour, cum a numit urbea cărturarul cu rădăcini în aceste locuri, profesorul Paul Miron, în cartea cu acest titlu, pe care am semnat-o împreună cu Domnia Sa.

 După încheierea fructuoasei sale cariere didactice, Mioara Gafencu n-a pus armele (uneltele) în cui, ci a continuat să slujească verbul, descoperindu-și și valorificându-și cu iscusință însușirile de mânuitor al cuvântului, de care nu avusese timp să se preocupe cât ar fi meritat. Rămasă ca și mama ei văduvă devreme s-a dedicat studiului și scrisului, consacrându-se ca un acribios istoric local, dublat de un condei ager și expresiv. A semnat cu fiul ei Sorin, cu Dana Busuioc și Maria Mitocaru, cărți de referință. În primul rând se cuvine a aminti de cele despre Școala din Șol­dă­nești și Liceul „Nicu Gane”. În alte volume portretizează figuri mitice ale Fălticenilor (Găneștii, Vasile Ciurea, Dimitrie Leonida, Vintilă Șiadbei, Haralambie Ciocan) ori evocă atmosfera de altădată de pe Strada Mare, unde viețuiește, sau descrie istoria unei ocupații glorioase a Fălticenilor, cea de farmacist. Nu a uitat să cinstească memoria tatălui ei. A publicat „Și Ulise nu s-a mai întors”, Spicuiri din jurnalul de front al eroului Dimitrie Ivescu, Regimentul 6 Roșiori (memorii).

 La vârsta senectuții, 85 de ani, Mioara Gafencu, cetățean de onoare al Fălticenilor (2011), urmașă demnă a unor înaintași iluștri ai școlii, și-a păstrat însorirea făpturii și elanul intelectual cu care ne-a cucerit din prima ședință de cenaclu condusă, dacă nu mă înșală memoria, în 1960. Taina acestei tinereți fără bătrânețe e iubirea mereu reavănă de tot ce-i românesc, amour-ul pentru toposul acesta în care s-a împlinit spiritualicește, dăruindu-se propășirii lui aidoma predecesorilor. Și-a asumat rolul de om al catedrei și de om al cetății cu smerenie și jertfelnicie. Astfel, portretul Mioarei Gafencu și-a dobândit pe bună dreptate locul în Galeria de chipuri ale dascălilor fălticeneni de română.