Poruncile nu sunt pentru ceilalți

Răbdarea este una dintre marile virtuți ale asceților. Una esențială. În lipsa ei, în pripă și neatenție, tot eșafodajul nevoinței se prăbușește. Răbdarea este cea care ne scoate din timp, printr-un proces dificil, epuizant, care ne împinge către limite; răbdarea ne mută în veșnicie, ne duce în apropierea lui Dumnezeu, aduce harul în inimă. 

În Pateric, o figură ce se caracterizează în special prin răbdare este avva Isidor de la Sketis. Preot înțelept și plin de discernământ, a fost îndrumătorul tâlharului pocăit, avva Moise, iubitorul de străini. Prima dintre apoftegmele care îi sunt dedicate subliniază tocmai raportul acestui bătrân cu răbdarea. Despre el se zicea: „Dacă cineva avea un frate slab, disprețuitor, certăreț și vroia să-l dea afară [din chilie], el îi zicea: «Adu-l aici». Îl lua el și prin marea lui răbdare, îl vindeca”.
Poruncile Domnului trebuie asumate personal și nu impuse celorlalți. Acesta este principiul, chiar dacă nu este conștientizat ca atare, ce stă în spatele felului în care gândea și acționa avva Isidor. Cel mai la îndemână ar fi fost ca bătrânul să îi îndemne pe ceilalți să aibă răbdare, nesfârșită răbdare cu frații aflați în dificultate. Și sfatul nu ar fi fost nicidecum condamnabil. Răbdarea este soluția, însă doar în cazul în care este luată asupra ca o povară voluntară. Avva Isidor, în momentul în care nu recomandă altora să fie răbdători, ci ia pe umerii săi greutățile celorlalți, împlinește legea Domnului, după cuvântul Sfântului Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos” (Gal. 6, 2).
Creștinismul autentic și viu al avvei Isidor nu este unul juridic, legalist. Pentru monah a fi creștin înseamnă a-ți asuma riscuri, a face un salt întemeiat pe credință, răbdare și nădejde pentru fiecare dintre frații aflați în greutate și neputință. Nu se așază în afara problemelor fraților, ci se solidarizează cu ei, ba mai mult, ia asupra lui cât de mult poate și cât de mult este lăsat.
Pe de altă parte, vedem nădejdea și încrederea bătrânului că slăbiciunile, oricât ar fi de mari, în cele din urmă pot fi vindecate. Este foarte mult optimism care se desprinde din viziunea curajoasă despre oameni a avvei Isidor de la Sketis. Viziunea aceasta impregnată de nădejde poate fi ea, la rândul ei o sursă de optimism și chiar de vindecare.
Este nevoie să fim răbdători, cel puțin în aceeași măsură în care avem nevoie de cineva care să aibă cu noi, după modelul tatălui din pilda fiului risipitor, care nu încetează să aibă răbdare, nu își pierde nădejdea și nu epuizează rezervoarele iertării. Însă oricâtă nevoie am avea ca cineva să fie îndurător cu noi, nu putem pretinde asta și nicidecum nu putem impune. Toate poruncile sunt unidi­recționale. Ni se adresează nouă exclusiv și nu pot deveni pârghii cu care să îi presăm pe ceilalți. La fel ca avva Isidor de la Sketis, care nu zicea altora: „Aveți răbdare cu ucenicii slabi, disprețuitori și certăreți”, ci îi lua pe aceștia cu sine ca să îi vindece prin multa lui răbdare.