Postul creştin

Cu toţii purtăm în noi dorul nestins al faptelor mari şi cu eficienţă profundă, transformatoare, ce ne poate înscrie în fila milenară a devenirilor esenţiale, cuceritoare ale „culmilor umanului“ din vecinătatea cerurilor. Sunt oameni cu altitudini duhovniceşti care, doar ridicându-ne gândul spre ei, ne fac să ne smerim, devenind însă încrezători privind strălucitele victorii ale umanului proniat şi lansat în aventura Învierii prin gama deloc uşoară a ascezei. Sfântul Pavel din Teba, Antonie cel Mare, Macarie Alexandrinul şi alţii sunt reperele mereu vii şi verificate pentru oricine face gestul păşirii pe drumul postului şi al rugăciunii. Mântuitorul Iisus Hristos reprezintă paradigma supremă şi sursa inepuizabilă de putere în viaţa creştină demonstrând că prefacerea lăuntrică a fiecăruia în aluat al Împărăţiei se realizează şi biruind asalturile forţelor demonice prin acte de post, rugăciune şi fapte bune.

Acestei fapte spirituale a postului îi corespunde o înfrânare de la poftele dezordonate care înrobesc persoana umană. Trebuie însă punctat faptul că abţinerea de la o anumită hrană trupească este o latură sau un aspect, într-adevăr, constitutiv acestei jertfe asumate şi pe care o numim în mod generic post. Actul de a posti însumează însă şi alte aspecte, ce presupun detaşarea sau rezerva faţă de orice rău şi păcat. Postul ca e-xerciţiu de voinţă pune stavilă spectacolului dizgraţios şi ieftin al patimilor şi al răului, inaugurând zborul depăşirii hotarelor vremelniciei şi zămislind în om foamea după Dumnezeu. „Postul îl face pe om să trăiască în propria fiinţă foamea profundă a întregii făpturi... foamea pe care numai Duhul o poate sătura. Căci numai Duhul Sfânt dă mereu finalitate postului şi rugăciunii,“ aprecia, pertinent, André Louf.

Postul se adresează persoanei umane în globalitatea şi integralitatea ei, şi nu numai compartimentului digestiv. Postim autentic în măsura în care impunem acest gest tuturor simţurilor noastre: privirii, gustului, tactilului, auzului, mirosului. Există o avalanşă de imagini degradante, dezgustătoare şi incitante la păcat ce se oferă omului actual. Cuvinte decăzute şi pervertite, cuvinte care ucid şi rănesc omul din noi fac deliciul societăţii. Tot ce vedem şi auzim ne structurează într-un anumit fel, ne amprentează. Postim în mod real când în locul cuvintelor pervertite ne culcuşim în sfera caldă, întemeietoare a cuvântului rugăciunii, a cuvântului Scripturii şi a Sfinţilor Părinţi, în sfera cuvântului care nu pierde, ci câştigă. Suntem postitori numai când reuşim să ne purificăm şi privirea, când prioritar pentru ochi este frumosul din orice om, dintr-o imagine sau icoană, frumosul în toată delicateţea, gingăşia şi ofertantul lui apelativ.

Postul ca act al vieţii creştine asumate concret se fundamentează întotdeauna pe iubirea omului faţă de Dumnezeu şi, coroborat cu alte gesturi de iubire, dincolo de a fi un scop, acesta este un mijloc al dobândirii vieţii celei veşnice. În cartea „Viaţa din inima morţii“, Olivier Clement aminteşte de o întâmplare din viaţa mitropolitului Antonie Bloom. El avea un prieten care adesea i se plângea că nu are timp de meditaţie şi rugăciune, iar post nu poate ţine. Când acesta se îmbolnăveşte de cancer, mitropolitul merge şi îl vizitează, spunându-i încrezător: „Acum ai timp destul. Foloseşte-l pentru a îţi reciti viaţa şi pentru a o împăca.“ Şi, încet-încet, îl învaţă postul, rugăciunea, îl sfătuieşte să-şi smulgă din inimă ura, ranchiuna şi resenti-mentul. La sfârşitul vieţii, agonizând, bolnavul mărturiseşte: „Simt că o să mor, dar niciodată nu m-am simţit atât de viu.“ Afirmaţia ulterioară a mitropolitului Antonie este remarcabilă: „Şi a intrat în moarte ca o fiinţă vie.“