Postul Paştelui

Ce ne omoară în viaţă nu sunt greutăţile, ci lipsa unei perspective prin care să scăpăm de ele. Iar când perpsectiva culminează într-o viziune religioasă, şansa de a trece peste piedici fără să te laşi rănit creşte. De lucrul acesta mi-am dat seama în urmă cu câţiva ani, când am ţinut pentru prima oară Postul Paştelui. Mai precis, am încercat să-l ţin, căci după două săptămâni am clacat, renunţând la o asceză pe care o percepeam ca pe o tortură, ca pe un chin care părea să nu se mai sfârşească. Pe scurt, îmi lipsea perspectiva, gândul limanului care urma să vină, ziua uşurării de toate, şi anume noaptea Învierii. Atunci am înţeles că fără un orizont transcendent care să relativizeze tensiunea frustrărilor, viaţa pe pământ aduce cel mai adesea cu o târâre silnică şi absurdă, într-o felie de existenţă fără sens. În cele două săptămâni în care m-am canonit ca un apucat din ambiţia de a-mi dovedi că mă pot supune regulilor abstinenţei, mintea nu mi s-a dezlipit o clipă de lipsurile pe care mi le impusesem. Trăiam legat cu sufletul de micile plăceri care îmi lipseau şi devenisem victima acelor obsesii pe care singur mi le născoceam din neputinţa de a-mi lua gândul de la ele. Creierul îmi cerea senzaţii concrete de tip vital - de pildă gustul brânzei sau uşoara ameţeală pe care ţi-o dă golirea unei sticle de bere -, iar absenţa lor îmi crea o nemulţumire a cărei intensitate creştea cu atât mai mult, cu cât mă frământam de lipsa lor.

Nici o clipă nu am avut puterea să-mi pun mintea în relaţie cu Hristos, rugându-mă fără să-mi fie ruşine şi fără să am sentimentul că-mi lezez orgoliul. Eram împietrit şi ţanţos, zidit în trufia laică a intelectualului cu ifose. După două săptămâni mi se părea că sunt o carne vie tremurând de suferinţă, deşi toată frustrarea venea dintr-o imaginaţie irascibilă şi dintr-un creier care fusese obişnuit să-şi primească raţia zilnică de senzaţii obligatorii: un pahar de vin, un şold de femeie. Mă perpeleam ca un biciuit şi mă întrebam cu ce greşisem de trebuia să mă chinui singur în numele unei ambiţii. Şi am renunţat, uşurarea de moment fiind însoţită de remuşcarea ulterioară: eram slab şi trebuia să mă împac cu o debilitate umilitoare. Şi satisfacerea simţurilor mă acrea de o neîmplinire pe care simţeam că nu o pot domoli cu senzaţii menite creierului. Căci aici nu era vorba de creier, ci de suflet.

În următorul an, starea sufletului mi s-a schimbat. Căpătasem între timp o perspectivă graţie întâlnirii mirabile cu câţiva bătrâni frumoşi, un soi de stânci vii de la care învăţasem să văd orizontul transcendent care stă în spatele fiecărei piedici lumeşti. Şi aşa am reuşit ca, în locul ambiţiei trăite cu dinţii strânşi, să pun căldura idealului urmărit cu râvnă. Cu alte cuvinte, am înlocuit trufia cu credinţa şi am putut trece prin tunelul întunecat al postului. Dar că Postul Paştelui e un prilej de bucurie, e un detaliu pe care fiinţa mea nu-l poate încă resimţi în chip sincer. E un chin înfiorător, oricât aş căuta să ascund adevărul acesta elementar.

Anul acesta, în Săptămâna Mare, Pavecerniţele le-am trăit la Mănăstirea Bistriţa, de lângă Piatra Neamţ. Privind candelele atârnând deasupra Icoanei Maicii Domnului, m-am gândit din nou la bătrânii mei şi la orizontul transcendent, de tip hristic, care dă esenţa vieţii creştine. Cred că sunt pe drumul cel bun, dar vor trebui să mai treacă ani până când voi resimţi Postul Paştelui ca pe o bucurie. Deocamdată, în ciuda perspectivei hristice, postul îmi rămâne o mlaştină a disperării, pe care îl parcurg ca un înecat care, deşi nu renunţă, suferă ca un jupuit.