Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Postul și mânia

Postul și mânia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 12 Apr, 2017

În Patericul egiptean se pune foarte adesea problema justului raport dintre asceza trupească și cea sufletească și între realizările pe cele două planuri. La Avva Ioan Casian găsim o apoftegmă care readuce în atenție aceeași relație dintre cele două categorii de virtuți. „Avva Ioan, egumenul unei mari chinovii, s-a dus la Avva Paisie, care trăia în pustiul cel mai aspru de patruzeci de ani. Și cum îl iubea foarte mult, l-a întrebat cu îndrăzneala dragostei: «Ce ai reușit să înfăp­tuiești aici, retras de atâția ani și ferit de orice legătură cu oamenii?». El a răspuns: «De când am devenit monah, soarele nu m-a văzut mâncând». Avva Ioan i-a zis: «Nici pe mine mâni­in­du-mă»”.

Cu cât aceste apoftegme sunt mai scurte, cu atât au nevoie de mai multă atenție pentru a-și descoperi înțelesul și orice detaliu are o importanță mereu crescută. Aici avem o întâlnire între doi asceți de două facturi diferite. Primul dintre ei, Avva Ioan, este egumenul unei chinovii, adică este mai mare peste o comunitate de monahi, câtă vreme Avva Paisie practica nevoința solitară. Fiecare dintre cele două tipuri de asceză are propriile caracteristici și specificități.

Nevoitorul din adâncul pustiei are a se înfrunta pe sine în primul rând. De aceea se luptă în primul rând pentru a-și ține sub control pornirile trupești. Practică o disciplină severă și nu mănâncă niciodată înainte de apusul soarelui. Pentru el este o realizare.

Provocările Avvei Ioan, cel care are responsabilitatea unei mari comunități de monahi, este însă din altă categorie. Nevoința trupească este doar un mijloc prin care să își țină mișcările sufletești sub control. De aceea realizarea lui cea mai de seamă este una care are implicații comunitare. Faptul de a nu se mânia este pentru egumen mult mai important decât o performanță ascetică oarecare. Din nou pentru Părinții deșertului cuvântul-cheie este adecvarea. Nu există standarde universal valabile, care să se aplice mecanic. Dumnezeu, cu multă inteligență și în modul cel mai neașteptat cu putință, pozitivează fiecare pornire și efort al nostru.

Dar povestirea aceasta mai are o sintagmă care merită privită cu atenție. Avva Ioan îl întreabă pe bătrânul Paisie cu „îndrăzneala dragostei”. Îndrăz­neala aceasta este una plină de grijă și delicatețe. În numeroase locuri din Pateric, dar și din alte texte ascetice, îndrăzneala este condamnată. Ea este sursa păcatelor, a neînfrânării. Este o poartă deschisă înspre eșec. Condiția îndrăznelii, pentru ca ea să fie bună și folositoare, este dragostea. Aceasta creează un alt tip de intimitate. Îndrăzneala nu este cotropitoare, ci plină de grijă. Curiozitatea nu mai este devastatoare, ci protectoare. Dragostea în acest caz este o plasă de siguranță în care se pot prinde toate derapajele posibile. Dragostea este corectivul necesar al îndrăznelii, care în felul acesta face posibile relațiile adânci și autentice. Îndrăzneala cu dragoste este standardul relației între părinți și copii, între soți și soții, între prieteni.

Până la urmă, acesta ar trebuie să fie standardul pentru orice relații folositoare între oameni.