Postul și restaurarea poruncii inițiale a Creatorului

În această săptămână am parcurs extraordinarul itinerar duhovnicesc al întoarcerii către Dumnezeu scris de Sfântul Andrei Criteanul. Canonul său rezumă în limbaj imnologic întreaga istorie începând de la Adam și culminând cu mântuirea adusă de Domnul Hristos. Și ultima duminică dinaintea Postului Mare ne-a pus înainte tot imaginea proto­părinților noștri alungați din Eden după cădere. Într-un fel și noi parcurgem în perioada aceasta, în mod duhovnicesc, drumul de la alungarea din Rai către Învierea și restaurarea în Iisus Hristos. Această călătorie spirituală a omului este favorizată de postul trupesc și duhovnicesc la care suntem chemați. Părinții Bisericii au considerat că păcatul lui Adam a fost pricinuit de călcarea postului pus lui de Dumnezeu încă de la creație, iar noi, postind, încercăm să refacem neascultarea lui, la care toți am fost părtași prin firea omenească comună pe care o avem.

Totuși, când Părinții vorbesc de porunca postului pusă de Dumnezeu în Rai pentru om, ei nu au în vedere numai o interdicție alimentară, așa cum pare la prima vedere. Această poruncă dumnezeiască are o întemeiere duhovnicească profundă care privește mișcările sufletești ale omului. Din înalta poruncă a lui Dumnezeu pentru om putem înțelege și importanța postului pentru noi, care nu este numai o lucrare de a nu consuma alimente de origine animală, ci o mișcare duhovnicească de refacere a stării originale de comuniune cu Dumnezeu.

Cuviosul Nichita Stithatul spune că porunca dumnezeiască „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci” (Facerea 2, 16-17) are un caracter îndoit pentru că omul avea suflet și trup și se urmărea o aplicare pentru ambele.

El zice că omul trebuia să cerceteze creația și scopul alcătuirii ei cu partea rațională din sufletul său pentru a ajunge în cele din urmă tot la Dumnezeu Care era Creatorul lor. Spune: „De aceea adresându-se părţii raţionale a sufletului lui, ca singurei părţi mai bune, Dumnezeu îi încredinţează ţinutul contemplării lucrurilor dumnezeieşti şi îi pune înainte masa încărcată de mâncările dumnezeieşti ale înţelesurilor, zicând: «Din tot pomul cel din rai să mănânci»; adică să te împărtăşeşti din toată firea celor ce sunt, sau din cunoştinţa Mea şi din desfătarea de Mine, prin contemplare curată, cercetând raţiunile lucrurilor şi mişcările lor” (Filocalia, volumul 6, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 421). Apoi, zice cuviosul filocalic, Dumnezeu oprește ca omul să cunoască prin simțire, adică prin partea omului care este pătimitoare, numind-o mânie și poftă, roadele pomului cunoș­tinței. „Iar părţii mai neraţionale, sau doimii mai trupeşti a mâniei şi a poftei, care atrage uşor cugetarea spre cele rele, îi porunceşte, cum spune limpede, să fugă de cercarea şi de cunoştinţa prin simţire a acestor roduri ale pomului simţirii. De care adică? De plăcere şi de durere, precum am spus mai înainte. Căci zice: «Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi». Şi pe drept cuvânt. Căci plăcerea sădeşte cunoştinţa ei în partea poftitoare, când omul se împărtăşeşte de ea fără trebuinţă; iar durerea sădeşte cunoştinţa ei în mânie. Şi astfel împărtăşirea din ele trimite aceste două puteri, către care se adresează cuvântul, la moartea veşnică. Căci zice: «în ziua în care veţi mânca din el, cu moarte veţi muri»” (Ibidem, pp. 421-422), explică Cuviosul Nichita Stithatul.

Cuviosul nu zice că partea pătimitoare din om este rea sau negativă. Ci spune că omul să se ferească ca prin încercare să cunoască durerea și mânia. Cunoscând plăcerea, zice el, se sădește amintirea ei în partea poftitoare a sufletului. La fel și durerea. Ea sădește cunoștința ei în mânie.

Acest cuvânt al cuviosului care explică porunca lui Dumnezeu tocmai într-un mod ascetic sau duhovnicesc, privind nu exteriorul omului, ci duhul lui, mișcările lui sufletești, ne arată că postul este tocmai refacerea acestei porunci dumnezeiești. Prin post încercăm să facem tocmai ceea ce părintele Nichita Stithatul zice că trebuie să îndeplinim de la început. Postul este lucrarea omului prin care caută sensurile sădite de Dumnezeu în creație, prin aceea că poate să treacă prin contemplare de învelișul lor material și să întrevadă înțelesurile care duc la viața veșnică. Înțelegem cât este de necesară ascetica pentru noi. Iată un înțeles mai profund descoperit; prin post încercăm să ne apropiem din punct de vedere teologic de Dumnezeu, printr-o cunoaștere duhovnicească înaltă. Prin păcat lumea, creația lui Dumnezeu, a devenit oarecum opacă pentru noi. Prin post, ea devine transparentă și ne conduce la înțelesurile ei profunde pentru care a fost creată, și în cele din urmă la Dumnezeu.

Pe de altă parte, postul este lipsirea de plăcere și durere care duce la ostoirea părții pătimitoare din om. Refuzând plăcerea care duce de cele mai multe ori la durere, de
bunăvoie, omul dă prilejul părții lui raționale să contemple mai ușor înțelesurile din creație. Acest adevăr se vede prin aceea că în perioada postului omul eliberat un pic de plăcere și confort, pe măsura angajării personale, descoperă că se roagă mai mult și mai intens, sau că puterea lui de înțelegere sporește. Aceste aspecte exprimate de Cuviosul Nichita nu sunt simple explicații simbolice ale postului. Ele desemnează un proces real care are loc în om.

În perioada postului suntem chemați să refacem o dezordine creată din neascultarea poruncii lui Dumnezeu care se simte la nivelul ontologic al nostru. Sfântul Apostol Pavel constată această dezordine prin cuvintele: „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7, 23). Aici este vorba de ceea ce spunea Cuviosul Nichita privitor la partea pătimitoare din om care are propria ei lege căpătată în urma călcării poruncii inițiale. Acesta spune: „De aceea, omul fiind îndoit şi având sufletul compus din fire raţională şi neraţională, Dumnezeu îi dă şi El o poruncă îndoită. Pe de o parte îi porunceşte să se împărtăşească de o hrană mai bună şi nemuritoare şi să nu se îngrijească în primul rând de cele trebuitoare trupului, aşa cum ne îndeamnă şi Cuvântul întrupat: «Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33), întărind oarecum prima sa poruncă. Pe de altă parte, îl fereşte de amintitul pom al simţirii, ca nu cumva gustând prin el din cele dulci ale vieţii acesteia să se umple de durere, căzând printr-o astfel de gustare de la ospăţul şi bucuria dumnezeiască” (Ibidem, p. 422).

Această expunere scurtă arată că, în orice vremuri am fi, să ne adăpăm din apele mereu înnoitoare ale spiri­tua­lității ortodoxe, ale Filocaliei în special, pentru a căpăta o înțelegere cât mai adâncă a realităților și lucrurilor din Biserică. Postul în care suntem are o bogăție de sensuri, și având dreapta înțelegere asupra lui ne bucurăm de mângâiere și împlinire, care vin din faptul că înțelegem ce facem și lucrăm. Nu ne supunem orbește unor restricții alimentare, ci încercăm să lucrăm în noi, pe cât este cu putință, ceea ce Dumnezeu ne-a învățat încă de la creație că trebuie să facem.