Povara sensului?

O sintagmă la care nu m-aş fi gândit niciodată, dar care, odată întâlnită, nu-mi dă pace, îngrijorându-mă mai ales rezonanţa sa în altă conştiinţă.

Aflu că viaţa poate fi privită ca stând sub semnul libertăţii sau sub cel al sensului, deci că între libertate şi sens cineva îşi poate imagina un raport de dihotomie. Pasiunea pentru teoretic nu îmi garantează deocamdată închegarea unui sistem cognitiv dinlăuntrul căruia să pot formula axiome, viaţa la feminin înseamnă pentru mine nu acea receptivitate la impulsul formator complementar care să asigure încremenirea într-o formă poate optimă, ci o deschidere acompaniată de un permanent şuvoi subteran de trăire interioară ce sfidează linii drepte, cadre, reguli, şabloane, urmându-şi sinuozităţile proprii, parcurgând propriile volute ale amăgirii şi dez-amăgirii, încolăcindu-se în propriile spirale incomplete şi imperfecte ale furiei şi iertării, răsucind iubire şi moarte în propria torsadă abandonată din te miri ce capriciu, dar regăsită ca orbită în momente-limită, până la, sper, recunoaşterea adevăratei mătci în care formă şi conţinut să nu mai exprime altceva decât sublimarea substanţei acestei trăiri la esenţă pură. Ehe, dar până acolo mai e... ştiu însă că acesta e, revenind la titlul articolului, sensul...

Cum să-ţi simţi, revin şi mă întreb din nou, viaţa împovărată de sens? Cum să vezi în libertate altceva decât evoluţia din interiorul vocaţiei, al misiunii, al sarcinii de viaţă sau, împrumutând cuvântul, al sensului? Cum să-ţi fie sensul o povară?

Când îţi simţi viaţa grea de sens altfel decât îşi simte o femeie pântecul greu, e semn că, fără ştiinţa ta, de pe dedesubt Weltanschauung-ul îţi dă "semne de oboseală" şi strigă să-i mai "primeneşti scutecele", cojile fine de suflet şi de gând din care l-ai lăsat poate să eclozeze înainte de vreme sau în care e pe cale să se sufoce. Sensul care nu are măcar virtuţi eliberatoare, dacă nu raporturi de sinonimie parţială cu libertatea, cred că ţi-e străin. Iar dacă totuşi ţi-l simţi izvorând din noaptea neobosită a viscerelor şi din intimitatea sâmburelui de lumină calmă al fiinţei tale, şi continuă să-ţi fie povară, poate că nu e lipsit de temei să te întrebi dacă nu cumva viaţa ţi-e în altă parte...

Mă doare să ştiu că poţi citi vagoane de pagini scrise şi poţi scrie rafturi de bibliotecă, dar îţi poţi simţi astfel sensul vieţii o povară. Nu poţi să nu reflectezi asupra dramei, sau poate a tragediei chiar, a unei conştiinţe pentru care viaţa obligă la atare problematică. Când pentru tine sens înseamnă orientare, direcţie ce transformă forţa oarbă în vector al fiinţei, nu poţi să citeşti indiferent cum pentru celălalt, nu importă aici cât de semnificativ, sens înseamnă povară. Ce mai poţi face, decât să te rogi ca adevăratul sens să-i fie revelat şi apropriat până la a-i ajunge, din obiectul grijii celei mai dinlăuntru, subiect al acesteia şi al altor puţine autentice trăiri ce ne mai pot deschide lumea asta spre alte lumi...