Povestea fazanului

Povestea de astăzi, deşi aparent este potrivită mai ales pentru cei mici, are un tâlc adânc. Aşa că o pot citi cu atenţie şi cei mari. Ea este luată din lumea animalelor, dar sub chipul lor se pot ascunde trăsături de caracter ale oamenilor din vremea noastră. Istorioara ne vorbeşte despre credulitate, viclenie, cruzime, dar şi despre înţelepciune, nevinovăţie şi pace.

Un fazan se aşeză într-o dimineaţă în scorbura unui copac, unde dădu peste o bufniţă. Aceasta se pregătea să se culce, după o noapte de priveghere, iar fazanul îi ură respectuos odihnă plăcută. Bufniţa, care avea funcţia de înţelept în lumea animalelor, zâmbi şi îi spuse: „Prietene, fii atent şi cu băgare de seamă la ceea ce te aşteaptă”.

Fazanul nu-i înţelese sfatul. Totul în jur i se părea ca de obicei. Deodată, jos lângă copac, îşi făcu apariţia o vulpe care-i spuse cu glas mieros: „Fazanule dragă, chipeş şi tinerel, tu eşti fala întregii păduri a cărei paznică sunt eu. Totuşi, nu ne-am cunoscut mai îndeaproape. Coboară şi şezi lângă mine în iarbă să stăm puţin de vorbă.

Fazanul se gândi să coboare, dar în ultima clipă îşi aduse aminte de sfatul bufniţei şi rămase pe creangă. „Cumătră dragă, mulţumesc frumos de invitaţie, dar nu pot să primesc. Nu ne cunoaştem, iar în familiile noastre se spun tot felul de poveşti, cum este şi povestea fazanului nesăbuit care, ademenit de o vulpe, a fost mâncat cât ai zice peşte”. Vulpea se arătă jignită: „Vai, ce vorbe mi-a fost dat să aud din gura ta! E adevărat că înainte vreme se puteau întâmpla lucruri nefericite ca acestea despre care ai vorbit. Dar toate acestea au fost odată, demult! Nu ştii că a fost dat un decret de către majestatea sa Leul, care prevede că animalele nu mai trebuie să se mănânce între ele, ci, dimpotrivă, să se iubească şi să-şi vorbească cu dragoste?”

Fazanul, uimit de vestea nemaipomenită, se lăsase deja convins să coboare din copac pentru a se aşeza alături de vulpe. Dar tocmai atunci se auzi lătrat de câini care se apropiau. Întoarse capul şi ascultă. Vulpea îi observă gestul şi întrebă: „Ei, fazane, ce ai? Auzi ceva?” „Da. Sunt câini de vânătoare care par să se apropie.” „Sunt câini de vânătoare”, spuse vulpea speriată. „Atunci nu pot să rămân să dea peste mine.”

„Dar ce spui, cumătră vulpe, doar nu ţi-e frică de câini. Nu s-a dat un decret de către majestatea sa regele despre buna înţelegere dintre animale?”

Dar vulpea nu-l mai asculta, ci doar bombăni printre dinţi: „Lumea neînvăţată a câinilor poate că n-a auzit de publicarea decretului“. Aşa că vulpea dispăru, iar fazanul rămase aşezat pe ramura copacului şi se gândi: „Mă voi uita cum sunt câinii cu adevărat”.
Nu după mult timp sosi o haită de câini. Văzând fazanul, îşi ridicară boturile şi începură să latre furios.

Fazanul se uită la ei mirat: „Dar nu v-am făcut nimic, de ce lătraţi aşa? Sunteţi de-a dreptul prost crescuţi. Bine că nu puteţi ajunge sus în copac“. În acel moment cineva îl bătu pe umăr. Era bufniţa cea înţeleaptă care-i spuse în şoaptă: „Vino repede şi te ascunde în scorbura mea. După câini vin vânătorii care au puşti cu care ţintesc foarte sus”.

Fazanul ezită o clipă, dar tocmai se ivi un vânător care ţinti şi trase în sus. Din fericire, nu-l nimeri pe fazan care se ascunse iute în scorbura bufniţei.

Când vânătorii plecară, fazanul îi mulţumi frumos bufniţei şi o întrebă: „Dar oamenii n-au primit legea să se iubească între ei şi să iubească pe celelalte creaturi? De ce trag?”

Bufniţa îi răspunse: „Oamenii sunt fiinţe paşnice până în momentul în care încep să-i vâneze pe ceilalţi. Nu-ţi fie frică de oameni, dar uită-te mai întâi să nu fie vânători!”

Fazanul se întoarse pe ramură. Se uită în jos şi văzu o fetiţă aşezată lângă copac. „Fetiţa asta nu e un vânător”, îşi spuse el. Zbură jos din copac şi începu să ţopăie prin iarbă. Fetiţa îl privi mirată, iar fazanul o privi la fel. Amândoi avură acelaşi gând: „Ce frumoasă e lumea când nu sunt vânători, câini fioroşi şi vulpi mincinoase!” (Preluare din vol. Bufniţa înţeleaptă şi poveştile ei, Tomáš Špidlík, Galaxia Gutenberg, 2010)