Povestea iertării

Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. „Mamă, mamă! Unde e Raiul?“, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum s-a trezit. Dar mama avea atâta treabă în gospodărie că nu i-a putut răspunde. Atunci copilul s-a dus să-l întrebe pe tatăl său. „Nu ştiu, caută-l singur“, i-a spus părintele obosit şi s-a apucat mai departe de muncă. Iar copilul a început să-i întrebe pe oamenii din satul său, aproape plângând. Unde, unde e Raiul? Dar nici ei nu aveau timp de el, erau grăbiţi. „Ce lume urâtă…“, îşi spuse pentru sine puştiul.

„Ca să-l găseşti trebuie să părăseşti satul, îi spuse un bătrân care-l privea de mult. Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.“

Zis şi făcut. A doua zi, de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, copilul şi-a luat trăistuţa cu merinde şi a plecat către pustie. Acolo, spre seară, a găsit coliba. Mare i-a fost mirarea bătrânului care locuia acolo de mulţi ani. „Vreau să găsesc Raiul şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung.“ Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: „Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.“ Noaptea trecu repede, copilul de-abia aştepta să se facă dimineaţă pentru a ajunge în Rai. În zori porniră prin pustiu şi de abia spre asfinţit văzură cum în faţa lor se ridicau nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. „Aceasta este o mănăstire, i-o luă pe dinainte bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.“

„Ce trebuie să fac aici?“, întrebă copilul. „Deocamdată, să faci curat, să mături şi mai încolo vom vedea.“ Dar nu după multă vreme bătrânul îl întrebă pe copil dacă i-e bine. Copilul nu se plângea de nimic, dar îi părea rău că, spunea el, în clădirea mare unde se adunau toţi la rugăciune, era un frate, tot aşa, cu plete şi cu barbă, care stă legat, întins pe o cruce şi nu poate să se mişte deloc şi nimeni nu-i aduce de mâncare. „De ce nu vine şi el la masă?“ ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima oară pătrunzător pe bătrân. „Pentru că aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea. Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum se cade.“

Fără să-şi dea seama, copilul făcuse primul pas spre Rai, ce se numea iubire.

În zilele ce au urmat copilaşul se strecura nevăzut la bucătăria mănăstirii de unde fura mâncare şi neobservat de nimeni intra în biserică şi o punea jos la picioarele Fratelui mai mare atârnat de cruce. Aici, în biserică, copilul petrecea toată seara. Azi aşa, mâine aşa, până când el a fost chemat la stareţ, în consiliul mănăstirii, să dea socoteală pentru ce se întâmplă. „Spune-ne, ce faci în biserică cu mâncarea toată seara?“ „Nimic, i-am dus-o Fratelui care stătea pe cruce.“ „Şi El ce a făcut cu ea?“ „A coborât de pe cruce şi a mâncat.“ Atunci toţi îngenuncheară în jurul lui.

Deşi nu ştia, copilul urcase o a doua treaptă, a prieteniei. A prieteniei cu Hristos.

Dar stareţul i-a cerut ca data viitoare când Fratele cel Mare va coborî să mănânce, să-l primească la masă şi pe el. Dar Fratele i-a spus că egumenul nu poate veni fiindcă are mai multe păcate decât toate firimiturile de pe masă, după ce aceştia luau cina. Stareţului i s-a adus cunoştinţă de mesajul Fratelui celui Mare şi izbucni în plâns, prăbuşit în genunchi: „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul să mă ierte.“

Grea a fost acea noapte pentru stareţ. Se gândea la răspunsul Fratelui. Dar nici de data aceasta răspunsul nu a fost unul bun. „Dar tu nu te gândeşti că mănânci din munca lui?“, îi spuse cu curaj micuţul Fratelui de pe cruce. Atunci acesta a fost mişcat şi i-a zis: „După opt zile, îl voi primi la masă pe egumen“.

La auzul răspunsului, pentru stareţ începu cea mai grea săptămână din viaţa lui, post şi rugăciune spre a fi bine pregătit pentru marea întâlnire.

Dar a opta zi, dis-de-dimineaţă, clopotele bătură lung. „Stareţul a plecat la Domnul“, îl anunţară ceilalţi monahi pe tânărul nevoitor. Şi în acea seară, copilul văzu cum la masa aşternută în biserică coborî Hristos împreună cu stareţul, care cu lacrimi în ochi a mâncat împreună cu ucenicul său şi cu Domnul. Pe masă nu mai era nici o firimitură. Mântuitorul îl iertase. „Am văzut Raiul! Am văzut Raiul“, striga fericit prin mănăstire copilul. „Nu se poate, îi strigară ceilalţi monahi. Cum arată?“ „E plin de iertare“, murmură copilul. (Adaptare de Augustin Păunoiu, după un fragment din textul „Basmul din Carpaţi“, publicat în volumul „Despre omul frumos“, Dan Puric)