Povestea impresionantă a familiei Plămădeală

La Editura Istros a Muzeului Brăilei a apărut, de curând, cartea „Refugiul. Deznădejde şi speranţă“ semnată de Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului de fericită amintire Antonie Plămădeală al Ardealului. Lucrarea este editată de istoricul Adrian Nicolae Petcu, unul dintre colaboratorii apropiaţi ai publicaţiilor „Lumina“, care semnează şi un studiu introductiv temeinic documentat. Răsfoind cartea, descoperim informaţii din izvoare istorice şi memorialistică privitoare la refugierea românilor de peste Prut, începând cu anul 1944, din calea trupelor sovietice care înaintau pe frontul de est al celui de-al Doilea Război Mondial.

Cuvântul înainte al cărţii este semnat de prof. univ. dr. Ionel Cândea şi începe prin versurile lui Dumitru Matkovschi: „Trecută prin foc şi prin sabie, / Furată, prădată mereu, / Eşti floare de dor Basarabie, / Eşti lacrima neamului meu“. Directorul Muzeului Brăilei descrie, în continuare, lucrarea drept „o poveste impresionantă, cutremurătoare, a unei familii basarabene cu nume plin de semnificaţie: Plămădeală“: „Drama celor care au luat drumul refugiului în România acelor ani este pilduitoare pentru ceea ce a însemnat istoria românilor - o Golgotă mereu urcată -, o cruce pe care neamul o poartă încă de când a fost plămădit cu un mileniu în urmă“.

Mitropolitul Antonie Plămădeală scria că Basarabia românească „nu se mai află azi în rotundul alcătuirii statului românesc“, deşi „noi, basarabenii, toţi am plecat în 1944 cu gândul sigur de a ne întoarce. Nici unul dintre noi n-a plecat cu sentimentul că va rămâne definitiv. Avem şi astăzi acelaşi sentiment. Ne-am lăsat casele pline cu covoare, cu icoane, podurile pline cu grâu şi sâsâecele cu porumb. Am lăsat casele în grija vecinilor cu poruncă să le apere, pentru că ne vom întoarce. Sperăm şi acum. N-a murit speranţa“.

Studiul editorului poartă titlul „Drama refugiaţilor basarabeni şi bucovineni din 1944 între neajunsurile războiului şi hotărârile mai-marilor lumii“. Adrian Nicolae Petcu prezintă izvoare istorice de primă mână (stenograme ale guvernelor Antonescu sau Petru Groza) şi repercutarea deciziilor acestora asupra oamenilor de rând, citând o serie de lucrări de memorialistică ale vremii. Rezultă un studiu temeinic ce descrie organizarea evacuării, planurile mareşalului, viaţa din Bucureştiul bombardat la 4 aprilie 1944 de aliaţi şi presiunile sovietice pentru „repatrierea“ românilor. Un veritabil „tablou schematic al refugierii basarabenilor şi bucovinenilor în 1944 în lumina unor documente de arhivă“. Documentarea istorică a editorului se împleteşte armonios cu amintirile lui Mihai Plămădeală şi ale cântăreţului bisericesc Vasile Plămădeală, „pater familias“ care nota, într-un fel de jurnal, „Cartea neamului Plămădeală“.

Mihai Plămădeală, autorul cărţii, a început să scrie „Povestea refugiului“ încă din 1953. La 5 noiembrie, zi în care împlinea 18 ani, aşternea gânduri şi amintiri într-un jurnal despre care nu gândea că avea să vadă vreodată lumina tiparului. Erau amintiri ale unor fapte trăite, care în perioada comunistă nu puteau fi publicate şi ar fi avut repercusiuni grave asupra îndrăzneţului autor. „Când am început să scriu, deşi trecuseră aproape zece ani de la acel trist exod al basarabenilor spre interiorul patriei-mamă, România din primăvara anului 1944, amintirile mele erau încă proaspete, ba chiar completate cu cele povestite de către părinţi, mai ales de mama, căci tata era concentrat în unele perioade ale evacuării“, rememorează autorul. Refugierea fusese plănuită, din ordinul mareşalului, în detaliu: „Fiecare familie care se evacua ştia precis în ce oraş mare din ţară trebuia să ajungă, precum şi localitatea unde era repartizată, iar titularul ordinului de evacuare avea postul echivalent garantat în localitatea respectivă“. Familia Plămădeală a avut de parcurs itinerarul Stolniceni - Huşi - Bucureşti - Craiova, pentru a ajunge la Işalniţa, unde erau repartizaţi.

Cartea publică, în continuare, trei titluri scrise de cântăreţul bisericesc Vasile Plămădeală: „Cartea neamului Plămădeală“, „Istorie locală de pe Cogâlnic“ şi „Istoria satului Dahnovici, judeţul Lăpuşna“. La 6 aprilie 1956, Leonida găsea amintirile aşternute de tatăl său, Vasile, şi le adnota încurajator: „Ţi-am citit notele de jurnal. Păstrează-le. Am găsit accente puternice în unele locuri, vii, spontane, necăutate, sentimente, dorinţe etc., pe care îţi va fi plăcut să le citeşti mai târziu“. Acum, prin grija fiului său Mihai, ele sunt scrise într-o carte. Ne este plăcut să le citim, nouă şi altora ca noi, cu dor de Basarabia!