„Povestea prinţesei Kaguya“: o pildă a alegerii veşniciei

Cel mai încântător film prezentat în ediţia de anul acesta, a XI-a, a Festivalului de Film Bucureşti (BIFF) a fost, probabil, desenul animat de lungmetraj japonez „Povestea prinţesei Kaguya“ / „Kaguya-Hime no monogatari“, un film adresat atât copiilor, cât şi adulţilor, producţie a Studioului Ghibli.

Regizorul filmului, Isao Takahata, este un veteran al animaţiei japoneze, autor, din 1968, a mai multe lungmetraje de animaţie cu tematici şi stiluri grafice foarte diferite şi coautor, printre altele, al celebrului serial „Heidi“.

Nominalizat în 2014 la Oscar pentru cel mai bun film de animaţie, „Povestea prinţesei Kaguya“ este ecranizarea unei străvechi legende medievale, datând din secolul al X-lea, numită şi „Povestea tăietorului de bambus“ şi considerată cel mai vechi text scris nipon.

Legenda se înscrie în mitologemul fecioarei născute din floare (care în basmul european a dat „Degeţica“ lui Andersen), dar se suprapune şi peste cel al femeii venite din Lună, tot de sorginte extrem-orientală. Având o mare popularitate în Japonia, legenda a inspirat câteva filme, un balet, mai multe serii de benzi desenate şi jocuri video.

Filmul, realizat într-un stil realist, cu o grafică simplă şi luminoasă, fundaluri acuarelistice fixe şi câteva elemente expresioniste, este conceput pentru a se adresa în primul rând copiilor, astfel că observarea detaliilor vieţii cotidiene domină, încărcătura simbolică intrând în joc în a doua jumătate a peliculei.

Realizat după un scenariu scris de regizor împreună cu Riko Sakaguki, filmul urmează întocmai firul narativ al legendei. Potrivit acesteia, un bătrân tăietor de lemne fără copii găseşte într-o pădure un trunchi de bambus luminos, pe care îl taie; trunchiul se desface asemeni unei flori de lotus, dezvăluind în mijloc o prinţesă adormită, de mărimea unui deget. Tăietorul ia nobila copilă acasă şi, fericit, i-o arată soţiei sale, considerând-o un dar al cerului. Pe dată, prinţesa se transformă într-un nou-născut, iar femeii cu părul alb îi ţâşneşte laptele din sân, semn că prunca le este hărăzită bătrânilor soţi. Fetiţa creşte într-o zi cât alţi copii într-o lună şi se obişnuieşte cu viaţa simplă a pădurarilor. În altă zi, tăietorul de lemne găseşte în două trunchiuri de bambus filoane de aur, pietre nestemate şi mătăsuri preţioase, cei doi soţi înţelegând că darurile îi sunt dedicate fetiţei, pentru ca aceasta să poată primi o educaţie aleasă şi să trăiască potrivit rangului său ceresc. Pentru aceasta, mica familie se mută în capitală, unde fata este instruită pentru viaţa nobiliară, iar vestea despre frumuseţea ei nepământeană se răspândeşte ca fulgerul. Apar peţitorii, dar sunt constant refuzaţi de tânăra prinţesă, care preferă recluziunea şi studiul şi tânjeşte după viaţa simplă de la ţară. Aceste „capricii“ nu fac decât să stârnească şi mai mult interesul peţitorilor: cinci prinţi de rangul cel mai înalt (oare de ce cinci?) se înfăţişează la conacul fetei, spre a-i cere mâna. Ascultând cele cinci entuziaste declaraţii de dragoste, prinţesa cea înţeleaptă îi cere fiecărui peţitor să îi aducă un obiect greu accesibil, spre a-şi dovedi prin fapte dragostea şi jertfelnicia mărturisite în vorbe. Primul prinţ trebuie să aducă bolul de piatră al Marelui Buddha; al doilea, o ramură dintr-un copac cu pietre preţioase de pe un munte inaccesibil; al treilea, haina de blană a Şobolanului de Foc; al patrulea, perla de la gâtul Dragonului Ceresc; al cincilea, scoica din cuibul unei rândunici. Peţitorii dispar pentru trei ani, după care se înfiinţează cu comorile cerute; dar trei dintre ei aduc falsuri: bolul se sparge, blana cerească se lasă mistuită de flăcări, ramura cu pietre preţioase este manufacturată de un bijutier, care îşi cere plata; al patrulea pretendent se dovedeşte un impostor sentimental şi fata îl respinge; al cincilea - singurul cinstit - renunţă, depăşit de greutatea misiunii.

Vestea despre perspicacitatea cu care prinţesa şi-a respins peţitorii ajunge la Marele Împărat, care este curios s-o cunoască; dar prinţesa nu aspiră spre viaţa de la palat; atunci însuşi Împăratul o vizitează şi se îndrăgosteşte pe loc de ea. Când Împăratul îi face avansuri, prinţesa îşi aminteşte deodată de originea ei lunară şi fuge. Ea înţelege că timpul de şedere pe pământ este pe cale să îi expire şi că în curând va fi luată „acasă“, în cerul lunar. Jalea îi cuprinde pe părinţi la auzul veştii, jalea o cuprinde şi pe prinţesă, care a ajuns să îndrăgească oamenii simpli şi natura nevinovată de pe pământ. În ziua marii despărţiri, părinţii fetei se înconjoară inutil cu o armată de arcaşi, gata să înfrunte cortegiul ceresc care urmează să le ia fata. Însă, la apropierea mesagerilor cereşti, săgeţile lansate se transformă în flori; panica pământenilor este resorbită de muzica celestă, cântată de cortegiul lunar cu care fata se înalţă pe un nor.

Nostalgia eternei întoarceri, melancolie buddhistă, dar şi o parabolă a celor cinci simţuri (cei cinci peţitori), care trădează sau se arată neputincioase în ascensiunea spirituală; chiar şi cel de-al şaselea „peţitor“, Împăratul (raţiunea), nu face faţă setei spirituale a sufletului (întruchipat de prinţesă), care nu îşi poate găsi împlinirea decât în Împărăţia cerească. Această veche pildă buddhistă, transcrisă pe înţelesul copiilor, se citeşte perfect din perspectivă creştină, ducându-ne cu gândul, pe filonul gândirii simbolice, la misterioasa serie (mult mai târzie) de şase tapiserii, cunoscute sub denumirea „Fecioara cu Licorna“, care vorbesc despre aceleaşi cinci simţuri, adunate în jurul raţiunii, dar închinate cunoaşterii lui Hristos.